Ultimele Știri

„Wrecking ball-ul” românesc și somnolența parlamentarilor

Imaginați-vă că ați mers treaz la o petrecere și cum nu știți pe nimeni aveți opțiunea de a vă amuza de restul invitaților până devine plictisitor sau de a vă integra într-o gașcă prin curajul dat de același catalizator efervescent. Cam așa s-ar rezuma experiența în cadrul conferinței internaționale – 25 de ani de la prăbuşirea dictaturilor comuniste în Europa de Est: privind în urmă, privind înainte, la care eu le-am încercat pe ambele, însă nu mi-a ieșit decât să retrăiesc starea de somnolență a parlamentarilor și pildele trecutului.

Entuziasmul a pășit odată cu mine pe scările grandioasei Case a Poporului împreună cu zbuciumul controversei dintre tematică și locație. Nu am mai căutat răspunsuri, ci mi-am intrat în rolul de învățăcel, până m-am plictisit îngrozitor. De fapt, priveam de la tribună spectacolul unei piese de Caragiale cu actori de mâna a doua.

Eram în sala senatului, iar toți invitații se împrăștiau pe scaunele comode ale parlamentarilor, în timp ce Călin Popescu Tăriceanu își citea fără farmec discursul interminabil de „bine ați venit”, timp în care m-am simțit ca cel mai înstărit senator somnambul din plen, chit că în pielea aceluia ar fi evoluat la pupitru chiar colegul meu de partid. Politicienii români sunt încă adepții discursurilor monotone și imperceptibile, care-i dezgustă până și pe cei mai neimportanți dintre participanți.

Doar mesajul bine structurat și adresat de Regele Mihai prin reprezentanța Principelui Radu a resetat atenția invitaților, ca o încălzire pentru expunerea lui Lech Walesa. Trezirea din letargie a audienței s-a realizat prim simplul degajament al personalității emblematice a acestuia, care a semănat în fiecare din noi spiritul revoluționar. Imediat după acesta neamțul Hans-Gert Hermann Pottering a menținut atmosfera dinamică din Senat prin gesticularea și intonația prin care-și exprima mesajul de susținere pentru toate popoarele afectate de regimele autoritare.

lech_walesa_vorbind_in_aula_parlamentului

Aplauze și forfote mari au răsunat în camera verde, deși chipul și reacțiile studenților prezenți denunțau altceva, până când inițiatorul conferinței internaționale, Emil Constantinescu i-a îndemnat pe înalții demnitari să-și lase o recipisă pe un panou în care era ilustrată harta unei Europe lovite de distructibila putere a revoluțiilor. Însăși emblema conferinței te ducea mai mult cu gândul la Miley Cyrus, decât la tematica principală abordată, stârnind comentarii amuzante printre tineri.

De fapt, încheierea primei sesiuni plenare i-a bucurat mai mult pe invitați, decât pe noi studenții, care eram plecați deja spre bufetul dinspre Camera Deputaților. Acolo am constatat cu stupoare că este mai ieftin decât la oricare magazin aș fi cumpărat un ceai rece și o bucată de prăjitură cu frișcă, pe care am dat doar 8 lei. Hmmm, m-am gândit eu, oare oamenii care vin pe-aici sunt atât de săraci, încât eu aș propune să fie totul gratis, că doar bani în buget sunt, mai ales pe cel din 2015. Mi-am savurat prăjiturica și ne-am întors în sala unde trebuia să se servească prânzul.

Dacă tot zic unii că jurnaliștii sunt pișcotari, atunci ar trebui să vedeți că după nici doar 5 minute nu mai era nimic pe masa distinsă a dineului, decât doar salată și fasole, pe semne că invitații n-au auzit de Postul Crăciunului. Desigur, foștii șefi de stat nu au participat la acest dineu, ci au mers într-o altă sală în care presupun că masa cu de toate era mai mare decât cea pentru restul celor 100 de invitați. Cert e că nu prea aveam de la cine să aflu, fiindcă puțini au făcut cale întoarsă în Senat, adică doar cei care mai aveau de ținut un discurs.

Am rămas, deși mulți dintre tineri plecaseră de la conferință, fiindcă așteptam cuvintele lui Stanislav Șușkevich, Petru Lucinschi și Viktor Iușcenko, foști președinți ai Belarusului, Republicii Moldova și Ucrainei, pentru că, în viziunea mea, țările din spațiul ex-sovietic au fost cele mai efectate de comunism și continuă să se afle în perioada de tranziție înspre democrație, cu o mică întârziere a Republicii Belarus, care nu poate scăpa de dictatura lui Alexandr Lukașenko. De fapt, chiar discursul semnatarului acordului pentru dizolvarea URSS-ului în 1991 a fost cel mai impunător prin însemnătatea cuvintelor rostite: „demnitatea nu se vinde” și „educația va susține democrația” și poate din cauza regretului primului lider al Belarusului independent când a constatat că evoluția țării cu care a pornit din același punct, Polonia, este mult prea mare.

stanislav-shushkevich

Iușcenko, cel care nu a ridicat capul din banca sa pe tot parcursul conferinței, a ieșit falnic la pupitru într-o ambianță curioasă a restul invitaților. După cum și era de așteptat, liderul ucrainean a relatat situația precară din țară, care, după părerea sa, încă se află sub ocupație rusă, mai ales în estul războinic. Indignarea fostului președinte am citit-o chiar din primele clipe ale evocării sale, care la un moment dat s-a transformat în sentință pentru reprezentanții țărilor occidentale, care sunt incapabili să rezolve situația de conflict impusă de Moscova, iar printre ei ar putea fi chiar cei care și-a dori reînvirea Uniunii Sovietice. Afirmații dure, dar poate undeva adevărate, care au trezit dindată audiența.

Victor Iushcenko

A urmat pentru mine multneașteptatul Petru Lucinschi, despre care nu-mi puteam imagina ce poate vorbi despre comunism, el cel care a fost crescut și educat de consomoliștii din Rusia. Când auzi speech-ul unui asemenea invitat, nici nu poți simți altceva decât dezgust și amărăciune. Mai ales când acest fost președinte a fost chairmen al mesei rotunde cu tematica Transnistriei și a stat lângă Eugeniu Doga, el fiind cel care a semnat la 8 mai 1997 „Memorandumul privind principiile normalizării relațiilor între Moldova și Transnistria” prin care recunoștea primul de facto independența statală a regiunii separatiste din stânga Nistrului și cel care în tinerețea sa s-a afirmat datorită politicii represive împotriva artiștilor basarabeni, care promovau cultura românească interzisă peste Prut. Nu mai puteam gândi lucid în acele moment ale discursului său atât de sec, precum și al lui Călin Popescu Tăriceanu (încă o dovadă că suntem același popor).

Petru Lucinschi și Vladimir Voronin

Momentul de maximă repugnanță a fost momentul când neinvitatul Ion Iliescu a vorbit despre lipsa unei societăți civile active, precum cea din anii `90. Deja a fost picătura care a umplut păharul și am ieșit în grabă din epicentrul furtunii cuvintelor fără noimă, în timp ce lângă Camera Senatului, reporterii numeroaselor televiziuni se înghesuiau lângă ușa imensă în așteptarea unui demnitar care s-ar fi plictisit prea mult în interior și ar fi pășit în afară.

Uite-așa mi-am pierdut o zi din viață, din care ar fi trebuit să învăț ceva. Dacă stau și mă mai gândesc poate m-am convins de faptul că Revoluția din `89 a fost mai întâi a oamenilor, apoi a șefilor de stat, iar pentru a ne reaminti acele clipe, chiar dacă nu le-a trăit generația mea, ar fi mai util să citim mărturiile într-o carte a eroilor de atunci și nu care se dau drept eroi acum.

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*