Ultimele Știri

Vila cu ”Turnișor pătrat”, teatrul de la Copou și tutungeria lui ”Madam Capot”

Sunt dimineți când viața orașului palpita ca inima unui tânăr care se întâlnește cu fata iubită. Parcă toți s-au trezit dintr-un vis care anunța un miracol. Și toți au ieșit să-l aștepte. Cerul e pregătit și el să întâmpine minunea cu albastrul spălat, unde un singur norișor alb își flutura mătasea festivă. Și soarele Și-a lustruit peste noapte alama strălucitoare. În câteva clipe totul este mai luminos, mai plin de speranțe decât a fost ieri. Ieri… Dar ce înseamnă ieri?

Trebuie mers multișor îndărăt, un veac și mai bine, ca să se găsească însemnătatea acestui “ieri”, plin de parfumul de altădată, de cultură și de istorie. “Ieri” se încadrează în plenitudinea unor vremuri situate într-un peisaj unic de urbe moldovenească, indiferent dacă se numea Copou, Dealul Ticăului, mahalalele Nicolinei și Socolei sau Podu Roș. E un punct de reper pentru amintirile legate de acea epocă.

“Vila cu turnișor pătrat”

Coborând dealul Copoului, dinspre Breazu, se zărește silueta unei clădiri albe cu turnuleț. Construită în prima jumătate a veacului al XIX lea, clădirea a aparținut istoricului Mihail Kogălniceanu. Pe la 1918 casa a devenit proprietatea lui Mihail Sadoveanu, care a ținut-o până în anul 1936. Când s-a mutat Sadoveanu la “vila cu turnișor pătrat”, aici se putea auzi vioara marelui compozitor George Enescu care locuia într-un corp al casei.

În această casă s-a produs devenirea sadoveniană, aici Sadoveanu a scris cea mai importantă parte a operei sale și tot aici a dăruit iubitorilor de carte, Baltagul. De aici pleca Sadoveanu la vânătoare prin codrii din jurul Iașiului sau la pescuit prin bălțile și iazurile Moldovei. Dacă se întâmplă să prindă ceva pește era fericit. Dacă nu, mare scârbă nu era pentru că se abătea prin Piața Halei de unde cumpăra câțiva crapi dolofani ca să nu se facă de râs în fața prietenilor, invitați la un borș de pește. Și casa Îi era vizitată de Ionel Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu (Păstorel), Panait Istrate, Gala Galaction, Otilia Cazimir și George Topârceanu. Împreună cu ei, Sadoveanu savura un borș de pește, cu mămăliguță caldă pe care musai o tăia numai cu sfoara. Și, ca deliciul să fie complet, ceapa roșie, spartă cu pumnul, nu lipsea de pe masă.

După plecarea musafirilor, pe înserat, conu’ Mihai se plimba prin parcul casei, pe sub liliacul înflorit, mângâind copacii și stând de vorbă cu natura, ceea ce pentru el era o adevărată religie.

sadoveanuMihail Sadoveanu – Foto: Colorostariu

Se ridică cortina la Teatrul din Copou

A fost o vreme când și mersul la teatru în Dealul Copoului era o religie. Cu ce plăcere mergea lumea la teatru pe la mijlocul veacului al XIX lea, când ținuta vestimentară era la mare rigoare și cucoanele se pregăteau ca pentru bal, ca să vadă și să fie văzute… Era o adevărată întrecere între frumoasele vremii și pregătirile începeau cu multe ceasuri înainte. Chiverniseala începea în fața oglinzii și ochii vioi se aprindeau de plăcere. Părul era pus pe un soi de bigudiuri pentru ca zulufii să cadă frumos de-a lungul tâmplelor. Sprâncenele se arcuiau cu negru, gura se rumenea cu trandafiriu, iar unghiile se împurpurau cu carmin. Puful pămătufului stârnea un nor roz de pudră, iar umerii și sânii deveneau mai trandafirii, smaraldele aruncau sclipirea lor verde, rubinul lăsa un picur de sânge pe un deget, egreta de diamant tremura în păr, mătasea foșnea și când mănușele erau puse, binoclul și evantaiul luate, frumoasele doamne se urcau în trăsura ce aștepta la poartă și în huruiala cupeului ce alerga pe lespezi se urca Dealul Copoului, la teatru.

În curtea largă a teatrului, trăsurile se rânduiau frumos, surugiii își trăgeau glugile pe cap și chiar dacă ningea sau ploua, se juca comedie sau dramă, dacă se omorau regi ori înnebunea vreo eroină, ei încremeneau pe capra trăsurii, nepăsători la atâtea fantastice peripeții.

Înăuntru, lojele capitonate cu catifea purpurie, se umpleau una dupa alta. Frumoasele apăreau cu pieptănăturile lor arhitecturale, împrăștiind miresme fine. Mâini grațioase se plecau peste balustrade, iar pietrele inelelor de pe degete sclipeau uimitor,  în vreme ce orchestra cu alamurile ei ataca zgomotos eterna partitură. Și, deodată, gong! Zidul cortinei se ridica dezvelind rampa învăluită în lumi tainice unde măști vechi, vesele ori triste, râdeau sau plângeau, unde regii erau detronați și amorezii oftatori. Iată-l pe Don José care iese dintr-o trapă pâna la mijlocul bustului și cere răzbunare, iat-o și pe Coana Chirița cu toți eroii și eroinele ei, cum se dă mare “amazoancă“, de preface întreaga sală a teatrului într-o imensă gură care râde.

Așa mergea lumea la teatru în acele vremuri, iar actorii români își dădeau toată osteneală și nu erau ocoliți, cu toate că trupele străine nu lipseau.

Dar într-o zi s-a produs fatalitatea. O flacără venită de nu știu unde a alergat pe sub streșini, fumul și scânteile au umplut văzduhul, decoruri și costume, spade și pumnale de lemn, coroane de carton, lemnărie și tencuială, toate au cazut la pământ și s-au prefăcut în cenușă. Zidurile singure au rămas decoruri triste. În tabloul sinistru se zăreau urme din lojele îmbrăcate în catifea roșie unde atâtea guri frumose au surâs și unde atâtea aplauze au mulțumit osteneala artiștilor. O vreme ploile și zăpada au căzut peste ruinele înegrite și, într-o bună zi, nimic nu a mai amintit că în acel loc ar fi existat cândva vestitul teatru de la Copou.

“Acasă“ la madam Capot

Și, pentru că am vorbit despre femei frumoase, trebuie spus, că mai aproape de zilele noastre, pe la începuturile anilor ’50, exista în Copou o faimoasă tutungerie numită “La madam Capot”. La prima vedere, nimic nu trezea suspiciuni că în spatele acelei prăvălii s-ar putea petrece lucruri ce ar fi putut atrage atenția poliției. Pentru că afacerile îi mergeau bine, madam Capot era mereu cu zambetul pe buze. Poreclită “madam Capot” datorită faptului că-și întâmpina clienții într-un halat roșu, femeia avea câteva camere undeva la etajul clădirii, unde fete frumoase și nostime așteptau clienții pentru o partidă de amor de neuitat. Dar nu oricine ajungea acolo. Doar oamenii discreți și cu dare de mână, fețe subțiri de doctori și profesori și chiar unii studenți cu ceva gologani în pungă.

În primul rând, cel care venea acolo, trebuia să știe o anumită parolă legată de niște trabucuri cu bandă roșie. Omul era poftit apoi în spate, unde îi era prezentată o condicuță, un fel de album, cu pozele fetelor care erau pe alese. Clientul alegea după plac, o brunetă, o roșcată sau o blondă. Așa că, madam Capot avea “angajate” numai una și una. Se zice că printre “angajate” era și o blondă extrem de frumoasă, care ar fi fost soție de rector.

Când afacerea s-a “spart”, în urma unui raid al poliției, “doamna rector” nu a fost gasită în cameră, dar se zice că polițiștii i-ar fi găsit poza în condicuța cu fete, pusă la dispoziția clienților. Oricum, în urma acestei acțiuni a poliției, tutungeria lui madam Capot a fost închisă. Încă din 1948, după abdicarea regelui Mihai, regimul comunist a închis toate bordelurile din România. În anii ’50, ce se petrecea la madam Capot era ilegal. Clădirea tutungeriei lui madam Capot a mai stat în picioare vreo câțiva ani, după care a fost demolată, când a început nebunia marilor construcții de blocuri.

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*