Ultimele Știri

Tradiţii şi obiceiuri în Joia Mare

oua incondeiate

În Joia Mare se prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, Cină cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda.

În seara acestei zile creştinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin sudul ţării, fetele fac câte 12 noduri unei aţe, punându-şi la fiecare câte o dorinţă şi dezlegandu-le când dorinţa s-a împlinit. Acesta aţă şi-o pun sub pernă seară, crezând că-şi vor visa ursitul. Tot aici se păstrează obiceiul de a spală picioarele celor din casă (copii) de către femeile mai în vârstă.

În vestul ţării, o familie care prepară pâinea pentru Paşte, pentru biserică, o aduce acum cu vase noi, cu lumânări şi vin, pentru a rămâne până la Paşti. Din Joia Mare până în ziua de Paşti se zice că nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toacă.

În tradiţiile românilor, Joia Mare se mai numeşte Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră, Joimăriţa. Ea este termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors cânepă. La cele leneşe se spunea că vine Joimăriţa să vadă ce-au lucrat. Iar dacă le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie bătrână mergea pe la casele cu fete mari şi dădea foc cânepii netoarse. Sau copiii, unşi pe faţă cu negreală, mergeau să le îndemne la lucru pe fetele de măritat şi să primească ouă pentru încondeiat de Paşte, zicând: „Caţii / Maţii / Toarse câlţii; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai roş. / Scoate ţolul să ţi-l văz! / Şi de-l ai, / Să te – nduri şi să ne dai / Cele ouă – ncondeiate / De acolo din covate”.

Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morţi. Acum se face ultima pomenire a morţilor din Postul Mare. În Oltenia şi acum se fac în zori, în curţi şi / sau la morminte focuri pentru morţi din boz sau nuiele; se spune că ele inchipuiesc focul pe care l-au făcut slujitorii lui Caiafa în curtea arhierească, să se încălzească la el, când Iuda l-a vândut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfântul Petru, când s-a lepădat de Hristos.

În unele locuri (Zona Clujului) de Joia Mare se strigă peste sat. Dar strigarea o făcea Voevoda Ţiganilor – un flăcău căruia i se comunicau abaterile fetelor şi feciorilor din Postul Mare.

Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultură populară actuală, că ziua în care se înroşesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroşite sau împestrite în această zi nu se strică tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfinţite şi îngropate la moşie o feresc de piatră.

Ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe lângă ouă roşii, românii contemporani mai vopsesc ouăle şi în galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl fierb, că să iasă „cu model”.

Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare (pojarnita), cu coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.

Spiritualitatea românească păstrează şi câteva legende referitoare la înroşirea ouălor. Cea mai cunoscută spune că, întâlnindu-se cu evreii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înroşi ouăle din coşul ei. Şi pe dată, ouăle s-au făcut roşii. Se mai spune că, după Înviere, evreii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena. Iar pietrele se prefăceau în ouă roşii. Altă legendă spune că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coş cu ouă şi ele s-au înroşit de la sângele ce cădea din rănile Domnului. Există şi alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atât de răspândit pe teritoriul românesc, aşa cum era şi în trecut, ceea ce l-a făcut pe un călător turc din secolul al XVIII-lea să numească Paştele sărbătoarea de ouă roşii a ghiaurilor (creştini) valahi.

Dar oul, simbol al fecundităţii şi al formei aproape desăvârşite, era folosit şi de alte popoare, în ritualurile lor de sărbători. Popoarele Asiei şi Europei, care serbau Anul Nou la echinocţiul de primăvară, ofereau în dar, prietenilor şi vecinilor, ouă roşii. Acest obicei, mult practicat în Italia, Spania, Franţa, Rusia şi chiar în Persia, s-a transmis creştinilor de la păgâni. Şi românii se zice că foloseau ouăle roşii la sărbătoarea lui Janus. La perşi, egipteni, greci şi gali oul era emblema universului, opera divinităţii supreme. La creştini se credea că el îl reprezintă pe Creator, care creează tot şi conţine în sine totul. La români este nelipsit în ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paşte, după ce este sfinţit şi toată familia ciocneşte ouă. În dimineaţa primei zile de Paşte, e obiceiul, în Bucovina, de a te spală cu ou roşu şi cu bani, că să ai faţă roşie ca oul şi să fii bogat tot anul.

Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul şi durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, dacă vrem să vorbim despre artă populară în privinţa ornării ouălor de Paşte, trebuie să ne referim la încondeiatul ouălor. Ouăle închistrite sunt simbolul Mântuitorului, care a ieşit din mormânt şi a înviat, precum puiul din găoace. În Bucovina (şi nu numai) ele se numesc şi „ouă muncite”, dedicând strădania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.

Tehnică diferă în funcţie de zonă, timp, creatorul popular. Cea mai răspândită şi mai renumită tradiţie a încondeiatului ouălor este în Bucovina. Mai întâi, aici se încondeiau ouă crude, apoi fierte, iar azi se închistresc ouă golite de conţinut. Instrumentul cu care se „scriu” ouăle se numeşte chisită (un vârf ascuţit de tablă de aramă, fixat într-o măciulie a unui bat plat). Tehnică tradiţională spune că la încondeiat se mişcă oul, iar nu instrumentul. Acum se mai foloseşte şi peniţa, în cazul încondeierii ouălor cu tuş.

Tehnicile sunt diferite. Cea mai apropiată de tradiţie este încondeierea prin acoperirea succesivă cu ceară, apoi scufundarea oului în diferite băi de vopsea: întâi galben, apoi roşu, verde, albastru, negru.

În ornarea ouălor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunză de stejar, bradul, floarea de măceş, grâul, coarnele berbecului, peştele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cărarea (calea) rătăcită, cârligul ciobanului, crucea Paştelui, etc. Mai nou se întâlnesc icoane pictate pe ouă sau în interiorul oului. Tot un motiv tradiţional îl constituie încondeierea cu încreţeli (motive ornamentale) de pe cămăşile populare.

Se mai întâlnesc şi alte motive: şarpele, grebla, furca, cibotica cucului, hora, cloşca cu pui, coada rândunicii, laba gâştei, colţul porcului, strugurele, cireşica, floarea păştii, fierul plugului, cheptenul, frâul, ferestruică, etc., prezente, mai nou, în zona Branului. Dar se mai încondeiază ouă şi în Vrancea, în Oltenia, etc.

În ziua de azi se întâlnesc şi alte tehnici: încondeierea cu ceară colorată, cu ceară arsă, cu tuşuri, etc. La urmă, ouălor li se dă luciu cu lac.

În cultura populară actuală, ouăle împistrite sunt, mai mult, obiecte de artă. Este o adevărată industrie a încondeierii ouălor, care constituie mândria Paştelui bucovinean. Ele sunt vândute şi peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate şi de străini. Însă tradiţia general ţinută de români este înroşirea ouălor, care este o adevărată marcă identitară şi o îndeletnicire specială a fiecărei gospodine pentru Joia Mare.

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*