Ultimele Știri

Petre Ţuţea: „Am avut revelaţia că fără Dumnezeu nu există adevăr”

petre tutea Sursa: Adevărul

Petre Ţuţea s-a născut pe 6 octombrie 1902 în satul Boteni (Muscel) în familia unui preot. Urmează liceul Neagoe Basarab din Câmpulung şi liceul Gh. Bariţiu din Cluj, apoi cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Cluj; studiază formele de guvernământ la Universitatea Humboldt din Berlin; va deveni, în urma studiilor universitare, doctor în drept administrativ.

Publică articole diverse şi studii de economie şi politică în presa anilor 1930, cu precădere în Cuvântul condus de Nae Ionescu. Este un apropiat al acestuia, ca şi al lui Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran ş.a. După o perioadă de simpatii de stânga, devine simpatizant al mișcării legionare, iar în septembrie 1940 ajunge înalt funcţionar la Ministerul Economiei Naționale în guvernul naţional-legionar.

Sub regimul comunist face 13 ani de închisoare politică în anii 1948-1953 şi 1956-1964. Dupã eliberarea din puşcărie continuă să fie persecutat de Securitate, care îi confiscã o serie de manuscrise (printre care Tratatul de antropologie creştină, ce i se va restitui dupã 1989). Trăieşte înconjurat de tineri din boema bucureşteană a vremii şi publică sporadic, sub pseudonimul Petre Boteanu, în revistele şi almanahurile Uniunii Scriitorilor.

Moare la Bucureşti în 3 decembrie 1991, după ce este „redescoperit” de tinerii generaţiei post-1989 şi se bucură de o scurtă perioadă de notorietate dublată de o intensă mediatizare.

tutea

Iată câteva din vorbele sale de duh, legate de spiritualitate:

  • Dumnezeu este creator, iar omul imitator.
  • Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.
  • Trebuie să ne golim de prea plinul Eu, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu.
  • În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul.
  • Să te autodispreţuieşti zilnic, pentru ca în golul lăsat în tine să poată intra Dumnezeu.
  • Dumnezeu se situează deasupra evenimentelor vieţii mele.

În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni. Acum, mai la bătrâneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr. Americanii n-au vocaţie; îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani.

Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumnezeu. Cum ne dă şi cutremure, ne dă şi război.

Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.

Principiul egalităţii, pe care-l vehiculează democraţii din lume, funcţionează în mod real numai în religie, fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţa lui Dumnezeu. Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română… Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic.

Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este ca suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu. Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu.

Nu pot şti de unul singur, când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale. Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.

Rugăciunea

Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu niciun adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om. Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română…

Solidaritate

Trei ore am vorbit atunci, în curtea închisorii, de Platon şi de Cristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieţi ce-aţi vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sunt solidar cu dumneavoastră. – Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, cĂ nu suntem solidari unii cu alţii… (…) „Eu am fost Petre Ţuţea”

Ca să scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustător pe anumite laturi, nu-i aşa, şi neomenesc — mă situez în principiul actualităţii. V-am spus: nu fac biografie, nici autobiografie, trăiesc principiul actualităţii permanente… Eu am fost Petre Ţuţea.

Am avut şi discipoli… Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii…

A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea? Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie! (…)

În închisoare, „am devenit un gânditor creştin” Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant — puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire.

Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină. Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale. (…)

„Nu mă interesează trecutul”

Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi. De când am ieşit din puşcărie mi se fac din când în când percheziţii şi sunt luat la Securitate pentru anchetă. La început mă anchetau grade mici. (…) Eu nu sunt orgolios deloc. Dar dacă cineva mă calcă pe nojiţe, mi-aduc aminte ce-am fost.

„Iacătă că n-am murit!”

Toată viaţa am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul… Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu Ţin minte anul…

Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid.

Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi. M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? — N-am vorbit, dom’le. — Cum n-ai vorbit? — Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Azi mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?!

„La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs”

Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista „Glasul patriei”, ca şi Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat şi să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulţumesc că m-aţi arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deţinut să scrie. El poate să-şi scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuţi…Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel.

La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Azi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

Petre Ţuţea, românul

Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate. Oricum, mi-e groază de o posteritate pur legendară. Înainte eram obsedat de ideea rămânerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămâne după mine ca zăpada de anul trecut. M-am fâţâit aşa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supravieţuiesc. Ca să rămâi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent.

Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Suferinţa, cea mai mare dovadă a dragostei lui  Dumnezeu Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Azi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui  Dumnezeu.(…)

Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au rĂspuns. Şi atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: „Cu idei, frate, cu idei!“ Uneori mă preocupă ideea „operei“ mele. Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci — ce sunt?

Că nici ultimul parazit care creşte în cutele societăţii nu sunt… Pesemne că sunt cineva dificil de fixat. „Ce mai faceţi, domnu’ Ţuţea?“ — Mă simt asemeni unui vultur trist, care înălţat la zenit urinează asupra veacului douăzeci cu un dispreţ creştin. Am purtat ideile şi credinţa precum poartă vântul microbii” .

Cărţile lui Ţuţea Volume publicate postum, sub îngrijire editorială:

– „Mircea Eliade” (Biblioteca revistei „Familia“, Oradea, 1992)

-„Între Dumnezeu şi neamul meu” (Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992)

-„BĂtrâneţea şi alte texte filosofice” (Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 1992)

-„Omul. Tratat de antropologie creştină”( Editura Timpul, Iaşi, 1992)

-„Philosophia perennis” ( Editura Icar, Bucureşti, 1992)

-„321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea” (Editura Humanitas, Bucureşti, 1993)

– „Filosofia nuanţelor. Eseuri. Profiluri. Corespondenţă” (Editura Timpul, Iaşi, 1995)

-„Ieftinirea vieţii. Medalioane de antropologie economică” (Editura Elion, Bucureşti, 2000)

-„Reformă naţională şi cooperare” (Editura Elion, Bucureşti, 2001)

-„Anarhie şi disciplina forţei” ( Editura Elion, Bucureşti, 2002)

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*