Ultimele Știri

Peticarii din Târgu Cucu

Spre deosebire de marii bancheri din străzile centrale ale Iaşiului, ale căror ponoase le trăiau vieţuitorii din Târgu Cucu, aceştia erau meseriaşi: tâmplari, geamgii, cizmari, ciubotari, papucari, tocilari, şi mulţi croitori, bucuroşi să facă pantaloni din pânză fără moarte, „piele de drac” sau de sac, surtuce şi caftane pentru sărăcime ori sumane şi cojoace sătenilor.

Adesea, aceştia erau căutaţi şi de boierii din centru. Când doreau un costum de croiala modernă nu ezitau să se urce în droşcă cu poclit a muscalilor şi să pornească la vale, spre Târgu Cucu, unde se găseau meşteri pricepuţi în ale croitoriei, care nu jecmăneau clienţii la preţ. Unii îşi practicau îndeletnicirea şi la bătrâneţe, atunci când abia mai zăreau prin ceaţă, cu ochii orbiţi de lucrul la lumina unei lampe sau lumânări, la fel de ofticoase, în anii nevolniciei, când nu-i mai cauta nimeni, dintre foştii clienţi.

Aciuaţi prin mici odăi neaerisite şi întunecoase, bucşite de hainele vechi ale sărăcimii, se mulţumeau să fie măcar peticări, aşteptând cu resemnare sfârşitul, tuşind necontenit şi scuipând în basmale resturile de plămâni mâncaţi de ftizie (TBC). Înfruntaseră cu îndărătnicie viaţă, făcând din noapte zi, dar nu reuşiseră să cumpere mult dorita maşină de cusut Singer, ce-ar fi fost comoară bătrâneţii, lipsită de pensii sau ajutoare. Chinuindu-se să vâre aţa în ac, privind în zare şi cosând petece peste petecele zdrenţelor sărăcimii îi vedea şi Octav Băncilă când picta preţioasele sale tablouri cu imagini din Târgu Cucu ai anilor 1900.

Locuind oleacă mai sus, pe Sărărie, în curtea Liceului Ştefan cel Mare din casă Başotă, pictorul avea ocazia să treacă mereu printre neosteniţii săi vecini ce-şi îndeplineau zgomotoşi îndeletinicirile în Târgu Cucu: telali, vânzători de haine vechi, buchinişti, covrigari, apari, zarafi, alviţari, strângători de cârpe, de pene ori de oase şi chiar jumulitori de păsări tăiate. Mulţi, aproape majoritatea, în preajma anilor 1890, purtau caftane negre încinse, pe cap având stramel – o pălărie complicată cu borul din blană de vulpe – sau pălării mari de catifea ori şapcă rusească şi zulufi sau numai o tichie.

Cei mai bogaţi aveau caftane din mătase, croite pe corp, deosebite de ale celor săraci, mai largi şi hondroase de parcă stăteau în picioare şi fără om. Din papucii unora se zăreau ciorapii, întotdeauna albi. Caftanul se purtase de nobilimea poloneză, rusă şi populaţia khazară din Caucaz. Adunaţi în Târgu Cucu pentru discuţii despre afaceri, alcătuiau o mare de pălării negre, ce devenea un râu curgător de-a lungul străzilor, către Ciurchi sau spre Păcurari în cazul unei înmormântări. Vara, la vreme de secetă, când bisericile implorau milă cerului şi chemau credincioşii să iasă cu icoanele la câmp, fiind dorită şi rugăciunea evreilor, pe la 1900, cârduri de credincioşi în caftane negre, cu sulurile sfinte sub baldachin, porneau din Târgu Cucu spre Aroneanu.

Cum uneori după rugăciune venea şi ploaia, oamenii simpli socoteau că Dumnezeu ţine cu evreii, ei fiind un popor ales. Ciudoşi, cârtitorii tălmăceau întâmplarea zicând că rabinii aveau cărţi vechi, cu crugul vremii şi semnele ploii şi organizau procesiunile în ajunul Paştelui Jidovesc, când se întâmplă să şi plouă.

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*