Ultimele Știri

Operaţiunea Barbarossa: 74 de ani de la cea mai mare invazie din istoria Europei

Operaţiunea Barbarossa (Unternehmen Barbarossa) a fost numele de cod pentru invazia nazistă a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial, acţiune începută pe 22 iunie 1941. Scopul acestei operaţiuni era acela al cuceririi Rusiei Europene şi a Ucrainei până la o linie care s-ar fi întins de la Arhanghelsk până la Astrahan.

Eşecul Operaţiunii Barbarossa se presupune că a dus până în cele din urmă la înfrângerea Germaniei Naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de- al treilea Reich al lui Adolf Hitler. Frontul de răsărit care a fost deschis de această operaţiune avea să devină cel mai mare teatru de război al celui de-al doilea război mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele mai mari şi violente bătălii, cu uriaşe pierderi de vieţi omeneşti, în nişte condiţii cumplite atât pentru germani cât şi pentru sovietici. Această operaţiune a primit numele împăratului Frederick Barbarossa al Sfântului Imperiu Roman.

Intenţiile germanilor

Germanii afirmau că se tem de Armata Roşie deoarece se pregăteşte să atace Reichul şi de aceea atacul lor ar fi fost justificat ca război preventiv. Cei care citiseră cartea lui Hitler Mein Kampf („Lupta mea”) nu ar fi trebuit să fie surprinşi în momentul în care Uniunea Sovietică ar fi fost atacată de nazişti. În acea carte, Hitler îşi afirmă convingerea că germanii au nevoie de Lebensraum („Spaţiu vital”, adică teren şi materii prime), iar acesta putea fi găsit numai în răsărit. Politică naziştilor, pe care nu se fereau să o recunoască, era să deporteze sau să înrobească populaţia slavă din răsărit, populaţie pe care o considerau inferioară din punct de vedere rasial, şi să colonizeze zonele estice cu etnici germani.

ROSER 2

Toată populaţia urbană urma să fie exterminată prin înfometare, ceea ce ar fi dus la un surplus de produse agricole cu care ar fi fost hrăniţi germanii. Ideologul german Alfred Rosenberg, pe timpul preparativelor de atac, în conformitate cu principiile lui Hitler, a propus împărţirea teritoriului sovietic în următoarele subdiviziuni administrative (Reichskommissariate): Ostland (Ţările Baltice şi Belarus), Ukraine (Ucraina şi teritoriile înconjurătoare), Kaukasus (zona Caucazului), Moscau ( zona metropolitană Moscova şi restul Rusiei Europene). Naziştii aveau ca scop final distrugerea Rusiei ca entitate politică în conformitate cu ideea geopolitică a Lebensraum-ului („Drang nach Ostern”), pentru propăşirea generaţiilor viitoare ariene.

Înainte de dezlănţuirea Operaţiunii Barbarossa, Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică se aflau în relaţii prieteneşti, în special după semnarea pactului Ribbentrop-Molotov cu puţin timp înaintea invaziei Poloniei. Reputaţia lui Stalin a contribuit atât la justificarea atacului nazist cât şi la încrederea în succesul operaţiunii. În deceniul al patrulea, Stalin a hotărât închiderea sau executarea a milioane de oameni în ceea ce avea să se numească Marea Epurare. Printre cei care au fost executaţi sau au fost trimişi în Gulag au fost numeroşi ofiţeri şi strategi experimentaţi şi competenţi, rezultatul fiind slăbirea Armatei Roşii.

Naziştii au pus deseori accentul pe brutalitatea regimului sovietic atunci când propaganda trata problema slavilor „inferiori”. Operaţiunea Barbarossa a fost în cea mai mare parte rezultatul gândirii lui Hitler. Generalii germani îl avertizaseră asupra primejdiei unui război dus pe două fronturi. Numai că Hitler se consideră un geniu militar şi politic şi, într-adevăr, la începutul războiului, germanii au obţinut mai multe victorii fulgerătoare, chiar în condiţiile a ceea ce păreau greutăţi insurmontabile, în urmă unor acţiuni îndrăzneţe, începute împotriva sfaturilor conducerii armatei. Hitler s-a arătat nerăbdător să continue cu atacul mult dorit în răsărit, fiind convis că, în urmă înfrângerii Uniunii Sovietice, britanicii aveau să cerşească pacea.

Atacul de la 22 iunie 1941

La 4:45 dimineaţa, pe 22 iunie 1941, forţele Axei au atacat. Este dificil să fie socotite cu precizie puterea beligeranţilor în faza iniţială a atacului, de timp ce cea mai mare parte a cifrelor germane includ şi rezervele destinate frontului de răsărit, dar care nu ajunseseră încă în zona de conflict, dar şi datorită unor alte câteva criterii de comparaţie dintre cele două părţi. O estimare destul de exactă este aceea că aproximativ 2,6 milioane de soldaţi germani au intrat în acţiune pe 22 iunie şi că aveau în faţă lor un număr sensibil egal de soldaţi sovietici cantonaţi în districtele militare de graniţă.

Contribuţia aliaţilor Germaniei avea să se facă simţită ceva mai târziu în timpul campaniei. Supriză a fost completă: STAVKA, alarmată de rapoartele conform cărora trupele germane se apropiau de graniţă în formaţii de lupta, a ordonat la 0:30 dimineaţa trecerea unităţilor de frontieră în starea de lupta dată fiind iminența războiului, dar nici o singură unitate nu a primit avertismentele şi ordinele la timp. Şocul atacului a fost în principal datorat numărului foarte mare de unităţi ale Axei care au atacat simultan. Alături de milioanele de germani, mai multe sute de mii de români, slovaci, unguri şi italieni s-au alăturat atacatorilor, iar în nord, finlandezii au adus o contribuţie importantă la lupta împotriva sovieticilor.

Forţele sovietice care făceau faţă atacului direct, (fără a pune la socoteală forţele din interior şi rezervele STAVKA), au fost întărite masiv, efectivul lor crescând de la aproximativ 2,6 milioane pe 22 iunie la peste 4 milioane până la sfârşitul anului, în condiţiile în care trebuiseră să facă faţă pierderilor de toate felurile cifrate la 4,5 milioane de oameni. La început, viteză atacului german a făcut toate planurile de apărare sovietice total nefolositoare. Lipsa echipamentelor de transmisie radio a făcut ca multe ordine sovietice să fie depăşite în momentul în care ajungeau la unităţile angajate în lupta.

Dacă la început atacul a fost un succes, până în cele din urmă germanii au intrat în criză de timp — până în momentul în care au ajuns în suburbiile Moscovei la începutul lunii decembrie, se instalase deja iarna rusească. S-a spus de multe ori că Hitler a luat decizia greşită de a amână atacul de pe dată iniţială15 mai, deoarecea dorea să intervină mai întâi în Iugoslavia şi să-l ajute pe Musolini care trebuia să facă faţă avansării greceşti în Albania. Această acţiune a amânat cu cinci săptămâni atacul şi aşa scurta vara rusească. Intervenţia din Balcani a fost doar unul dintre motivele amânării — alt motiv a fost primăvara târzie din stepele ruseşti din anul 1941, cu vreme foarte ploioasă, care transformaseră drumurile din vestul Uniunii Sovietice în mocirle imposibil de travesat de vehiculele grele.

În timpul campaniei, Hitler a ordonat ca greutatea atacului să fie transferată de la regiunea Moscovei către sud, pentru a grăbi cucerirea Ucrainei. Această mişcare a întârziat atacul asupra capitalei sovietice, deşi a ajutat securizarea flancului Grupului de Armate Centru. Până în momentul în care atenţia atacatorilor s-a îndreptat din nou asupra Moscovei, rezistenţa îndârjită a Armatei Roşii, ploile torenţiale de toamnă şi, mai târziu, iarnă rusească, au oprit atacul german. În plus, rezistenţa sovieticilor, care proclamaseră declanşarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei-Mamă, a fost mult mai puternică decât şi-ar fi închipuit comandanţii germani.

Fortăreaţa de graniţa de la Brest este o ilustrare a aceastei tenacităţi neaşteptate: atacată din prima zi a invaziei germane, se aştepta să fie ocupată în decursul a câteva ore. În loc de această victorie facilă, garnizoană sovietică a continuat să lupte vitejeşte în fortificaţiile aseediate timp de mai mult de o lună. Logistica germană a început să fie o problema importantă datorită lungimii tot mai mari a liniilor de aprovizionare şi datorită vulnerabilității lor la atacurile partizanilor sovietici din spatele frontului. Sovieticii au pus în practică politică „pământului pârjolit” în orice zonă din care erau forţaţi să se retragă, pentru a-i împiedică pe germani să folosească alimentele, combustibilii sau clădirile din zonele pe care le cucereau.

Germanii au continuat să avanseze în ciuda tuturor acestor piedici, de multe ori distrugând sau încercuind armate sovietice întregi, pe care le-au luat prizoniere. Bătălia de la Kiev a fost de o violenţă deosebită față de tot ce se întâmplase până atunci în acel război. La mijlocul lui octombrie, Grupul de Armate Sud a reuşit să preia controlul asupra Kievului şi să ia peste 650.000 de prizonieri sovietici. Oraşului Kiev i-a fost decernat mai târziu ordinul de Oraş Erou pentru rezistenţă îndârjită a apărătorilor săi. Grupul de Armate Nord, care trebuia să cucerească Ţările Baltice şi în cele din urmă Leningradul, a avansat în august 1941 până în suburbiile oraşului simbol al revoluţiei bolşevice.

Aici, rezistenţa aprigă a sovieticilor a oprit înaintarea germanilor. De vreme ce atacul direct asupra oraşului a părut prea costisitoare, comandamentul nazist a hotărât să înfometeze oraşul prin blocada terestră şi năvală, declanşând asediul de 900 de zile al Leningradului. Oraşul a rezistat, în ciuda mai multor încercări germane de a-i străpunge liniile de apărare, în ciuda atacurilor neîntrerupte ale artileriei şi aviaţiei cât şi a penuriei de alimente şi combustibili, până când atacatorii au fost alungaţi din apropierea Leningradului la începutul anului 1944. Leningradul a fost primul oraş sovietic care a fost decorat cu ordinul de Oraş Erou.

Februarie_1942_Adolf_Hitler_impreuna_cu_Maresa

Subestimarea potenţialului sovietic

Germanii au subestimat în mod grosolan puterea de mobilizare a Armatei Roşii. Efectivul de mobilizare de început (totalul trupelor deja antrenate care pot fi puse pe picior de război în timp scurt) a fost de două ori mai mare decât se aşteptaseră germanii. Până la începutul lunii ausgust, noile formate armate luaseră deja locul celor distruse până în acel moment. Acest unic fapt ar fi fost de ajuns să provoace eşecul Operaţiunii Barbarossa, deoarece germanii trebuiau să-şi limiteze operaţiunile la o lună pentru aprovizionare şi la numai şase săptămâni pentru a termină bătăliile mai înainte de începerea sezonului ploios, ceea ce s-a dovedit o sarcina imposibil de îndeplinit. Pe de altă parte, Armata Roşie s-a dovedit capabilă să înlocuiască uriaşele pierderi într-un timp scurt şi nu a putut fi distrusă în calitatea ei de forţă coerentă în luptă.

Când diviziile constituite din recruţi antrenaţi înainte de război au fost distruse, au fost înlocuite cu altele complet noi, cu o medie a recrutărilor de aproximativ jumătate de milion lunar pe parcursul întregului război. Tocmai această capacitate a sovieticilor de a mobiliza forţe numeroase într-un timp scurt, deşi uneori slab echipate şi antrenate, le-a permis să supravieţuiască primelor şase săptămâni critice ale războiului. Grava subapreciere a acestei capacităţi a făcut ca planurile germane să se dovedească în final total nerealiste. În plus, informaţiile strânse de serviciile sovietice de spionaj excludeau posibilitatea unui război cu Japonia, ceea ce a permis transferarea unor importante efective din Extremul Orient Sovietic spre teatrul european de operaţiuni în momentele cele mai critice. Chiar după ce germanii şi-ar fi atins obiectivele şi s-ar fi aflat pe aliniamentul Arhanghelsk-Volga, este foarte probabil ca războiul să nu se fi încheiat. Uniunea Sovietică dispunea de rezerve vaste în părţile estice ale ţării, de vreme ce reuşise să-şi transfere industria de război în Munţii Urali, Asia Centrală şi Siberia, astfel războiul putând să continue multă vreme.

Poziţia României în atacarea Uniunii Sovietice

Poziţia sa geostrategică, resursele naturale, îndeosebi petrolul, evoluţia operaţiilor militare din Balcani şi intenţiile Reichului privind întregul spaţiu sud-est european au fost doar câţiva factori care au făcut ca România să capete în toamna anului 1940 „o importantă neprevăzută” în planurile de război germane. Hitler nu l-a informat însă pe generalul Ion Antonescu despre intenţiile şi deciziile sale cu privire la România.

Führerul a decis, la 12 noiembrie 1940, înaintea primei întâlniri cu Ion Antonescu, sporirea forţelor germane, care începuseră să sosească în România în octombrie 1940, şi dislocarea în sudul ţării a 10 divizii, care, la momentul oportun, urmau să treacă în Bulgaria, pentru a ataca apoi Grecia. Directiva nr. 21 (Planul „Barbarossa”), adoptată de Hitler la 18 decembrie 1940 prevedea „participarea activă” a României „la războiul împotriva Uniunii Sovietice” cu misiunea de „a acoperi atacul flancului sudic german şi de a opera împreună cu forţele germane care înaintau în Moldova”.

Armata română urma să participe la război cu „forţe selecţionate”, stabilindu-i-se o misiune secundară, de imobilizare a forţelor sovietice la flancul sudic al frontului pentru a nu permite pătrunderea acestora spre zona petroliferă, căreia Hitler îi acordă o importanță deosebită. Nici de această dată însă Hitler nu s-a consultat cu Antonescu. În afară consideraţiilor referitoare la păstrarea secretului, germanii au luat în calcul slaba capacitate de lupta a armatei române, în unele cercuri apreciindu-se că aceasta „nici nu putea fi considerată ca armată”. Semnificativă a fost şi concluzia generalului Franz Halder, şeful Statului Major al Trupelor de Uscat germane, că „forţele armatei române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente”.

Liniile directoare ale colaborării germano-române în plan militar aveau să fie stabilite abia la 12 iunie 1941, în timpul întrevederii pe care Hitler a avut-o cu Ion Antonescu la München, fără a se fi realizat nici atunci o alianţa scrisă sau vreun plan concret de acţiune, ci doar o înţelegere principială în ceea ce priveşte misiunile defensive ce trebuia întreprinse în Moldova, în cazul unei agresiuni sovietice. La întrebarea lui Hitler dacă România ar participa chiar din primele zile „la acţiunea împotriva Rusiei”, generalul Antonescu a răspuns că ţară nu l-ar ierta niciodată dacă „ar lăsa armata română cu arma la picior, în timp ce trupele germane ar fi în marş prin România împotriva ruşilor”.

„Secretul” a fost păstrat până la 18 iunie 1941, când Hitler l-a informat, printr-o scrisoare, pe Ion Antonescu despre decizia de a ataca Uniunea Sovietică. Hitler şi-a impus de la început punctele de vedere în ceea ce priveşte adoptarea deciziilor de importanță strategică. La 12 iunie 1941, el i-a precizat lui Antonescu, deschis şi clar, că „intenţionează să-l lase să apară în faţa poporului român drept comandantul suprem în acest spaţiu”.

În cazul României, preciza Führerul, „un stat major de legătură condus de generalul von Schöbert s-ar îngriji de respectarea liniilor directoare operative generale”. Ignorând precizarea expresă făcută de Hitler, privind caracterul aparent al conducerii supreme româneşti, Antonescu a răspuns că „acceptă cu plăcere această pro- punere de a fi comandant suprem, nu de dragul faimei”, promiţând că va face totul pentru „a îndeplini cu succes misiunile ce îi revin”.

La 18 iunie 1941, Hitler a transmis hotărârea de a concentra conducerea războiului într-o „singură mâna”, care nu putea fi, evident, decât a sa. Asigurându-l că va avea grijă că „independenţa şi prestigiul personalităţilor conducătoare ale aliaţilor noştri faţă de poporul şi armata lor să fie respectate în cel mai înalt grad”, Hitler îl ruga pe Antonescu să-i îngăduie să-i transmită „din când în când” dorinţele referitoare la armata română, a căror execuţie, în scopul desfăşurării unitare a operaţiilor, trebuie considerată „ca absolut necesară”.

Dorinţele Führerului urmau să fie transformate „în ordine militare” de către generalul von Schöbert, comandantul Armatei 11, ceea ce însemna interpunerea a încă unui eşalon german până la Ion Antonescu. În acest fel, Hitler a asigurat generalului von Schöbert atribuţii mult mai mari decât cele impuse de funcţia de comandant de armată, subordonat, aşa cum se prevăzuse, generalului Ion Antonescu. În pofida acestor limitări, existenţa Grupului de armate „general Antonescu” la flancul sudic al frontului germano-sovietic a fost o realitate. Evoluţia favorabilă a operaţiilor în faza iniţială a războiului şi bucuria generală cu care a fost primită refacerea integrităţii teritoriale a ţării la graniţa ei estică au făcut că prestigiul generalului Ion Antonescu să atingă apogeul carierei sale.

Atât concepţia de ansamblu, cât şi misiunile concrete ale armatelor române au aparţinut Înaltului Comandament German, generalul Ion Antonescu, comandantul frontului româno-german, şi generalul Alexandru Ioanitiu, şeful Marelui Cartier General român, intervenind, împreună cu generalul von Schöbert, doar pentru transpunerea în practică a directivelor lui Adolf Hitler. În acest context, pregătirea militară a României în vederea angajării în război nu s-a făcut în condiţii corespunzătoare.

Factorul surpriză, vizat de germani, nu a compensat total neajunsurile provocate de lipsa de informare în legătură cu obiectivele şi misiunile concrete care trebuia îndeplinite de armatele române. Realizarea dispozitivului iniţial de luptă s-a făcut pentru varianta apărării, în cazul unui atac sovietic, apreciat ca iminent, ceea ce a provocat neajunsuri în faza ofensivă a acţiunilor militare. Consecinţele negative asupra desfăşurării operaţiilor aveau să se facă simţite încă din primele zile de război. Realitatea câmpului de lupta, pierderile mari de la Ţiganca şi apoi de la Odessa s-au datorat tocmai acestor carenţe.

România a pierdut 833.000 de mii de soldați în cel de-al doilea război mondial, conform datelor oficiale. 

24 mai 2012 IPS Mitropolit si Exarh Petru la Cania si Tiganca de Ziua Eroilor (3)Cimitirul de la Țiganca

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*