Ultimele Știri

O carte pentru fiecare politician…

“De cȃte ori nu mi-ai spus că aproape tuturor băieţilor de vȃrsta ta puţin le pasă de politicieni şi de politică: consideră că treaba asta e <<naşpa>>, că nu există decȃt ciolănari, că ăştia mint şi în somn şi că oamenii obişnuiţi n-au cum să schimbe lucrurile pentru că ultimul cuvânt îl au întotdeauna cei patru <<deştepţi>> care sunt acolo sus.” (Fernando Savater, “Politica pentru fiul meu”)

Potrivit propriei descrieri- Fernando Savater se ipostaziază prin lucrările sale drept un “profesor”, mai degrabă decȃt un filosof, a cărui datorie este aceea de a deveni inteligibil, de a reuşi să transmită “pe un ton normal şi cu cuvinte obişnuite lucruri complicate”. Fără a pretinde că ar şti totul, cărţile lui Savater “nu dau reţete, nici nu arată calea de urmat”, autorul considerȃnd faptul că prin intermediul acestora, “îmi pun şi eu probleme, deschid uşi, pun întrebări…”.  

În ceea ce priveşte întrebările în jurul cărora se “amplifică” opera lui Savater, acestea sunt de două feluri. În primul rȃnd, cele care frămȃntă gȃndirea autorului sunt “cele etern valabile, cele despre moarte, despre timp, despre libertate, despre univers. În fiecare zi purtăm cu noi aceste întrebări, fiecare dintre noi, indiferent că suntem sau nu filozofi”. În al doilea rȃnd, “mai sunt apoi întrebări ale timpului nostru, întrebări mai degrabă politice”, avȃnd în vedere faptul că pentru Savater, politica este definită drept “ansamblul motivelor pentru a asculta şi al celor pentru a ne revolta”.

Conştient  fiind de această “chestiune de fond”, de ceea ce “pune politica în joc”, prin faptul că “primul peisaj pe care îl vedem noi, oamenii, este chipul şi urma altor fiinţe ca noi”, Savater conchide următorul imperativ pentru Amador, fiul lui: “Nu fi idiot!” (precizȃnd faptul că pentru grecii antici, cuvȃntul <<idiotes>>  definea o “persoană izolată, care nu are nimic de oferit celorlalţi, obsedat de mărunţişurile propriei sale case şi manipulat în definitiv de către toţi”).

Urmȃnd această perspectivă, individul apare potretizat, începȃnd cu Aristotel, drept “singurul animal capabil de a se revolta”, de a viola rutinele şi normele stabilite, de a face “scandal că de ce”, fiind astfel, potrivit filosofului Immanuel Kant, “nesocial sociabil”, altfel spus, forma de a trăi în societate “nu rezidă numai în a asculta şi a repeta, ci şi în a ne revolta şi a inventa”.

savater

În definitiv, “a trăi în societate înseamnă a primi în mod constant ştiri, ordine, sugestii, glume, rugăminţi, tentaţii, insulte şi… declaraţii de dragoste”, în caz contrar, potrivit raţionamentului lui Hobbes, omul devine o fiară pentru ceilalţi oameni, întrucȃt “nici cel mai puternic nu poate fi sigur, pentru că din cȃnd în cȃnd trebuie şi el să doarmă şi duşmanul cel slab în aparenţă e în stare să vină pe furiş şi să-l înjunghie în somn fără probleme”.

Astfel, teza principală pe care Savater o nuanţează pune în prim plan faptul că “o societate fără conflicte nu ar fi o societate omenească, ci un cimitir sau un muzeu de ceară”, dar acestea sunt depăşite, cauza principală reprezentȃnd înclinaţia omului de a maximiza avantajele dezvoltării în cadrul comunităţii, şi anume: “niciodată nu se porneşte de la zero, că putem afla imediat o mulţime de trucuri şi dibăcii care ne-ar fi cerut mult timp ca să descoperim singuri… sau nu le-am fi descoperit niciodată”.

Din acest motiv, pentru Savater, cei doi protagonişti ai luptei politice moderne, individul şi statul sunt descrişi “mai curînd un cuplu de îndrăgostiţi care se îmbrăţişează strȃns (atȃt de strȃns încȃt nu mai ştim al cui este piciorul sau braţul ăsta) şi se întrepătrund, uneori cu plăcută consimţire, alteori cu dureroasă siluire”.

De asemenea, subiectul lucrării abordează problematica perceperii raportului dintre individ şi stat, utilizȃnd o “gimnastică dialectică” a raţiunii, pentru a evidenţia o analiză lipsită de intermediere. Astfel, scopul autorului este acela de a prezenta relaţiile dintre indivizi şi stat într-o manieră comprehensibilă, urmȃnd astfel îndrumarea lui Emil Cioran, pentru care “o carte trebuie să zgȃndăre rănile, ba chiar să le provoace.

O carte trebuie să fie un pericol”. În această perspectivă, limbajul utilizat este unul puternic impregnat cu figuri de stil, cu scopul de a-l iniţia pe Amador în domeniul politicii. Acesta este corelat cu un stil alert, menit să anihileze experienţa plictiselii, să frămȃnte interesul cititorului, întrucȃt aşa cum a observat poetul John Donne, “nimeni nu doarme în căruţa care îl duce la spânzurătoare; tot aşa putem spune că în timp de război sunt mai puţine prilejuri pentru a căsca”. Analog, “Politica pentru fiul meu” provoacă cititorul să-şi focalizeze atenţia şi să conştientizeze starea de revoltă specifică omului.

În concluzie, “Politica pentru fiul meu” reprezintă o provocare pentru cititor de a delimita domeniul politicului, autorul precizȃnd faptul că această lucrare nu şi-a propus să arate direcţia în care ne îndreptăm, ci să prezinte cititorului “de unde venim şi de ce am ajuns aici”. De aceea, proiectarea individului şi a societăţii este fundamentată pe exemple concrete, şi nu pe subiectivismul autorului sau pe diferite utopii, pentru a evita raportarea gȃndirii pe drumurile supuse accidentalului sau unei voinţe transcendente, pentru a surprinde politica în propria lui esenţă.

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*