Ministrul Educației – „Timişoara educată”: Vrem să punem un diagnostic lucid al lipsurilor cu care ne confruntăm

mircea-dumitru

Ministrul Educației, Mircea Dumitru, a ținut un discurs cu ocazia deschiderii noului an universitar, în fața președintelui Iohannis, a profesorilor și studenților de la Universitatea de Vest din Timișoara. Acesta a afirmat că, ”inaugurarea unui nou an de învățământ este cel mai bun prilej pentru a reflecta asupra stării de lucruri din universitățile din România, dar și pentru a  pune un diagnostic lucid al lipsurilor cu care ne confruntăm și pentru a stabili noi ținte pe care le putem atinge.”

Discursul Ministrului Educației, Mircea Dumitru

Dispunem astăzi de date și statistici internaţionale care măsoară, într-o manieră obiectivă, reușitele noastre, dar care arată și lipsurile și neîmplinirile pe care ar trebui să le putem remedia și îndepărta în anii care vin. Astfel, pentru că lucrurile pot fi cunoscute mai bine prin comparație, poziționarea universităților românești în ranking-urile universitare internaționale ne oferă o imagine cantitativistă asupra performanțelor universitare în domeniul formării specialiștilor de care are nevoie societatea și al cercetării științifice. Deși sistemul de evaluare prin ranking-uri nu poate capta toată complexitatea, nuanțele și realitatea efectivă ale activității universitare, este neîndoios că prin comparare cu alte universități ale lumii putem afla mai bine unde ne plasăm, cât de mult am realizat din ceea ce ne-am propus și cât de subiectivă este propria noastră imagine de sine.

Din cele aproape o sută de universități acreditate azi în România, un număr destul de mic se plasează pe poziții care sunt identificate nominal în ranking-uri relevante precum QS World Universities Ranking sau Times Higher Education, în timp ce nici o universitate românească nu reușește încă să fie prezentă în ranking-ul World Class Universities (Shanghai Jiao Tong). Astfel, de pildă, Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Universitatea de Vest din Timişoara formează o grupă destul de omogenă de universități românești care, în mod constant, se plasează pe pozițiile 601+ sau 701+ în aceste două ranking-uri. Ele ocupă poziții meritorii, reușind să se plaseze în top 500 la clasificarea pe domenii de predare și cercetare.

Este bine? Este rău? Este suficient? Ei bine, pentru a plasa această întreagă discuție într-un context de referință, vă invit să luaţi în considerare faptul că în aceste ranking-uri sunt evaluate în jur de 36.000 de entități cu rang universitar și de cercetare, din care aproximativ 18.000 sunt universități comparabile ca structură și funcționalitate cu universitățile românești. A te plasa pe poziția 601+ înseamnă a fi în primele 3-4% universități ale lumii. Acum, să comparăm, vă rog, bugetele de miliarde de euro sau dolari – literalmente miliarde – pe care le au la dispoziție pentru educație și cercetare primele 100 sau 200 universități ale lumii, cu cele 3-4% din PIB care revin, în mod real, învățământului în România. Cum ni se mai par rezultatele acestor ranking-uri?! Vrem învățământ modern, eficient, competitiv internațional? Vrem cercetare de vârf, care să conteze și care să plaseze România alături de țări care au forță și impact în acest domeniu? Ei bine, atunci să luăm hotărârile politice care sunt cerute de logica acestei probleme. Să manifestăm în fapte, și nu doar în vorbe, angajamentul politic necesar pentru a susține educația, formarea, învățământul și cercetarea. Acestea reprezintă cheia dezvoltării durabile a unei țări în epoca modernă.

Universitatea trebuie să fie un centru de inovare durabilă, de transformare și de modernizare a întregii societăți. Dar cum anume? Pe de o parte, educând, oferind studenților săi o educație de calitate, care nu doar să îi specializeze, ci și să îi formeze ca indivizi. Iar din această perspectivă, rămân la credința că o universitate comprehensivă, cum e aceasta unde ne aflăm astăzi, nu trebuie să fie evaluată și judecată reducționist și limitativ, numai pe baza mecanismului de cerere-ofertă și de angajabilitate.

Pe de altă parte, prin cercetare, dezvoltare și inovare mediul academic trebuie să își canalizeze resursele pentru a găsi răspunsuri la nevoile și la problemele comunității mai largi din care face parte. Cunoașterea trebuie să se întoarcă spre comunitate, iar pentru aceasta universitatea nu poate fi decât un centru puternic de iradiere al ideilor și un motor al dezvoltării și al schimbării sociale.

Nu mă număr, totuși, printre aceia care consideră că doar statisticile sau datele cantitative reflectă adecvat realitățile noastre instituționale, după cum nici nu cred că doar o infuzie de bani ar fi panaceul pentru problemele de sistem și pentru asigurarea calității educației și cercetării. Dimpotrivă, cred cu tărie că o universitate se definește, mai întîi de toate, prin valorile pe care le slujește în mod real în activitatea sa zilnică și pe care nu doar le clamează în mari narațiuni justificative, evocate în mod retoric, din când în când, la adunări festive.

Care sunt, atunci, valorile și idealurile care, în opinia mea, definesc și călăuzesc o universitate puternică? Universitățile moderne s-au așezat, chiar de la întemeierea lor, sub dezideratele valorice și idealurile care au dat coerență și identitate modernității culturale europene. În timp, învățând din reușite, dar mai ales din greșeli și eșecuri, am reușit să cristalizăm trăsăturile definitorii și determinante ale misiunii și funcțiilor noastre în viața societății, anume căutarea adevărului și formarea noilor generații în spiritul dezvoltării capacității de a cunoaște și de a descoperi lucruri noi, care să sporească înțelegerea noastră sau care să ne ajute să rezolvăm chestiuni sociale presante și importante.

Ne punem activitatea didactică de predare și de formare sub semnul îndemnului kantian “Sapere aude!” (Îndrăznește să cugeți! Ai curajul să gândești cu mintea ta!), înțelegând că formarea deplină a studenților noștri, ca membri maturi care participă la viața democratică a societății, se realizează nu numai prin pregătirea lor ca specialiști, care trebuie să cunoască foarte bine domeniul lor de specialitate, ci și prin dezvoltarea gândirii lor critice și prin atitudinea morală pe care și-o asumă – prin aspirația și efortul de a ieși din starea de tutelare intelectuală și de minorat, cum spunea Kant – atitudini pe care trebuie să le manifeste în toate acțiunile lor. La rădăcina lucrurilor, știm bine lecția filosofică a modernității: valorile epistemice ale adevărului științific, ale onestității și deontologiei cercetării sunt indisolubil corelate cu valorile morale ale binelui public și ale corectitudinii atitudinilor, acțiunilor și gesturilor noastre. Cunoașterea autentică nu se produce și nu acționează într-un vacuum etic, căci Adevărul și Binele sunt două fațete ale aceleiași condiții umane: adevărul este pentru cunoaștere ceea ce binele și corectitudinea sunt pentru acțiune. Nu putem ignora adevărul și pretinde, cu toate acestea, că putem realiza binele social și politic.

Unii ne-au atras atenția și ne-au criticat pentru atitudinea noastră intransigentă, din ultimii ani, de a spune adevărul în chestiuni care țin de deontologia cercetării științifice în domeniul doctoratelor. Răspunzând, mă adresez tuturor acelora care, de bună credință fiind, s-au întrebat dacă a spune adevărul, în legătură cu titluri academice obținute în mod incorect din punctul de vedere al deontologiei cercetării, nu trădează o slăbiciune a instituției. Ei bine, convingerea mea puternică este aceea că a recunoaște propriile slăbiciuni și greșeli, acolo unde și atunci când ele pot fi dovedite, nu este câtuși de puțin un semn de slăbiciune, ci dimpotrivă unul de tărie. Aceasta este o atitudine morală și nu una politică sau juridică. Onestitatea, în acest caz, nu este o valoare politică, ci una etică. Trebuie să accepți adevărul, chiar și atunci când recunoașterea sa publică nu te pune într-o lumină favorabilă. Aceasta este una dintre virtuțile perene ale unei universități și ale intelectualilor care o servesc; de la Socrate și Platon, până la Havel, și seria, negreșit, va continua, intelectualii au avut și au obligația morală de a spune puterii adevărul, chiar și atunci, sau mai ales atunci când acesta nu este câtuși de puțin confortabil. De aceea, universitatea nu este, nu poate fi și nici nu trebuie să fie o instituție care acționează politic sau care să fie anexată politicului. Autonomia față de puterea politică este o valoare fundamentală a unei universități și o precondiție a posibilității de a cerceta și de a putea comunica în mod liber adevărul. Pentru că altfel, spunerea în public a adevărurilor inconfortabile poate fi compromisă. Aceasta este logica tuturor demersurilor noastre din ultimii ani de a insista asupra funcționării autonome inconturnabile a organismelor universitare.

Ne aflăm la Timișoara, oraș simbol prin lupta și jertfa sa pentru România de astăzi și, cred eu, cea de mâine. Pentru a construi, însă, o Românie de mâine, e nevoie mai întâi de o întoarcere către sine a noastră, a reprezentanților mediului academic. Trebuie să ne curățăm universitătile de practici care ne umbresc instituțiile și sunt „pete” pe reputația întregii comunități academice. Constatăm, iată, cum practici de ani lovesc acum în credibilitatea noastră, iar aceia dintre noi, din ce în ce mai mulți, care sunt prezenți in spațiul internațional știu ce înseamnă pierderea reputației. Pentru toți studenții noștri de azi și de mâine avem datoria de a duce acțiunile noastre până la capăt. În această toamnă vom demara evaluarea școlilor doctorale, iar primele școli doctorale care vor fi evaluate sunt acelea care vulnerabilizează sistemul academic românesc prin faptul că au arătat deja lumii că furtul intelectual nu e un accident. Și pentru a elimina orice discuție cu privire la poziția mea de ministru, dar și la aceea de rector al Universității din București, voi solicita ca și universitatea unde predau să fie evaluată printre primele.

Dragi studente și studenți,

Anii aceștia sunt, într-adevăr, pentru dumneavoastră cei mai intenși, cu experiențe si trăiri pe care nu le veți mai putea regăsi. Bucurați-vă de această perioadă, învățați din experiențe şi de la oamenii extraordinari pe care îi veți întâlni. Vreau să vă adresez o rugăminte: canalizați energia, entuziasmul, creativitatea și bunăvoința voastră către comunitate. Faceți bine comunității, fiți voluntari în orice proiect în care vi se cere ajutorul. Nu vom putea progresa, ca națiune, dacă nu vom cultiva și consolida solidaritatea, dacă nu vom înțelege să ne apropiem unul de celălalt și nu ne vom ajuta fără a cere nimic in schimb. Încurajați-i si pe cei de lângă voi să fie voluntari pentru cauze în care cred.

De altfel, sunt convins că entuziasmul vostru poate schimba și universitatea. Spiritul unei universități este dat, în primul rând, de studenții săi. De aceea, fac un apel la colegii mei profesori sau rectori: nu ignorați vocea studenților, implicați-i! Ascultați-le problemele, găsiți împreună soluții. Pentru că autonomia universitară înseamnă și responsabilitate publică. Mai mult, o universitate își clădește încrederea publică nu doar pe reputație academică, ci și pe transparența deciziilor și prin dialogul consistent și activ cu toți cei care participă la viața ei. Cred că aici trebuie să depunem cu toții eforturi mai mari.

Stimate colege,

Stimați colegi,

Închei, urându-vă tuturor un an academic mai bun, în care provocările să reprezinte imbolduri și pași spre schimbare și dezvoltare. Îmi doresc ca, împreună cu Dvs., să consolidăm forța și credibilitatea instituțiilor academice. Să le transformăm în instituții puternice, capabile să răspundă nevoilor prezentului și să ne pregătească studentele și studenții pentru întrebările viitorului.

Vă mulţumesc!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *