Ultimele Știri

Exploxia lui Eliade

“A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: <<Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern>>. Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul, pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. […]

Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.” (“A nu mai fi romȃn!!!”, în Oceanografie, Mircea ELIADE)

Chiar dacă impactul cu Occidentul și Civilizația pot fi brutale, cred că este cu neputință a te naște pentru a doua oară. Nu cred, sau cel puțin mă încăpățânez a crede, ca tinerii pot adopta o asemenea modă.

Furtuna lui Eliade este devastatoare… Din nefericire, inundațiile care fac prăpăd în fiecare an, problemele cu care ne confruntăm în fiecare zi, frustrările legate de locul de muncă sau distanță care ne separă faţă de cei dragi, nu provoacă în noi o tensiune comparabilă cu ceea ce Eliade surprinde în lucrarea “Oceanografie”, și anume, identitatea și devenirea noastră, a neamului românesc. O modă sumbră, înfricoșătoare, aceea de a regreta că nu mai ești romȃn şi de a-ți dori să aparții unei alte nații. E cutremurător… Din ce în ce mai mulți romȃni pleacă în străinătate, în căutarea unui loc de muncă mai bun, iar drumul înspre România devine din ce în ce mai rar. Medici, profesori, studenți, și mulți alții, aleg un drum printre “străini”, departe de “casă”.

Eliade surprinde faptul că acest sentiment de “oroare” este generat de lipsa unei “drame interioare”, care ne-ar permite să cunoaștem profunzimile sufletului omenesc. În plus, romȃnii sunt “deștepţi”, iar aceasta deșteptăciune îi împiedică să fie în pragul nebuniei sau a sinuciderii, a meditațiilor sau a agoniilor. Tulburător și de necrezut. Avem drame, domnule Eliade! Tu însuți ai avut Drame, conflicte, tulburări metafizice. Există o întreagă literatură europeană de “metafizică și etica a disperării”, dar avem și noi propria noastră Metafizică: “Miorița”, “Monastirea Argeşului”, “Luceafărul”, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, etc.

În schimb, chiar dacă pare greu de crezut că ne putem dezumaniza într-un asemenea mod, nu trebuie neglijat mesajul lui ELIADE: “nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români”.

La urma urmei, această negare a ființării ca romȃn este asemenea unei plonjări în spațiul neființei, întrucât atunci când nu mai ești romȃn, până a deveni altcineva/altceva, nu exiști. Ce determină fiinţa să « plonjeze » în nefiinţă? Cum se portretizează, din punct de vedere ontologic, starea lipsită de caracteristicile definitorii ale fiinţei?

– Având în vedere experienţa fiinţei, faptul că la un anumit moment al fiinţării, aceasta se împlineşte, atinge astfel limita, orizontul maxim al devenirii, iar apoi, se anulează în totalitate, îşi întoarce privirea, se transformă radical! În genere, chiar dacă nu instaurează o poziţie pe deplin acceptată, întrebarea cu privire la dimensiunea şi evoluţia fiinţei fascinează şi antrenează gândirea filosofică.

Cu toate acestea, corolarul comun al tuturor abordărilor scoate în evidenţă caracterul specific fiinţei, şi anume, devalorizarea acesteia atunci când devine modă. Legitimitatea acesteia rezidă în caracterul Bucăţii de ceară a lui Descartes: urmând procesul de ardere, aceasta evoluează, asemenea fiinţei de la momentul t.0 (starea de aprindere), la un moment t. i. (îşi schimbă culoarea, gustul, mirosul, dar conceptul de ceară rămâne acelaşi), ajungând însă într-un punct maxim al evoluției, „se împlineşte”, iar mai apoi „se devalorizează”.

La început fiinţa reprezintă o posibilitate de ardere într-un anumit mod, atinge momentul maxim al devenirii, iar într-un final, se tensionează.. Pentru că din acest punct apare o schimbare radicală din punct de vedere ontologic: pȃnă să atingă punctul maxim al împlinirii, al „arderii”, bucata de ceară/fiinţa, deşi îşi schimbă culoarea, gustul, mirosul, respectiv potrivirea dintre general, determinaţie, individual, urmând modelul noician al ființei trinitare, conceptul de ceară/fiinţă rămâne valabil. În schimb, din acest moment, nefiinţa este radical diferită, nu prezintă niciun punct tangent fiinţei. „Ce fel de fiinţă este aceea în care nu e loc pentru nici o vibraţie şi nici o devenire?” (Constantin NOICA, Sentimentul românesc al fiinţei)

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*