Ultimele Știri

Emil Cioran: Adamismul românesc

Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este  decît procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… Comparaţia cu ce s-a îndeplinit în alte părţi ne-a revelat neantul trecutului propriu şi inexistenţa culturii noastre. Dacă Ortega y Gasset găseşte că Spania, din începuturile ei, trăieşte o continuă decadenţă, atunci ce mai putem spune despre România, care s-a născut la viaţa istorică pe cînd ceilalţi începeau să se stingă?

O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cînd s-a născut în noi conştiinţa, n-am înregistrat prin ea un proces inconştient de creaţie, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe cînd culturile mari pun omul în faţa creaţiei din nimic, culturile mici — în faţa nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic n-am cîştigat nimic. Atîta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a dinamizat-o în nici un fel. Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sînt prea mîndru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu că au putut dormi atîta timp, în aşteptarea
libertăţii. România are un sens întru cît o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie.

Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa României trebuie să se convingă că în ţara aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută. Alte popoare şi-au trăit începuturile naiv, inconştient, nereflectat, trezindu-se din somnul materiei la viaţa istorică
printr-un insensibil proces, cu o evoluţie naturală, cu o lunecare insesizabilă. Noi, dimpotrivă, ştim şi trebuie să ştim că începem, sîntem obligaţi a avea luciditatea începuturilor de viaţă, conştiinţa vie şi reflectată a aurorei.
Trezirea noastră la viaţă coincide cu o dilatare de perspectivă, pe care celelalte popoare o cunosc în amurgurile lor.

Paradoxul acesta este inerent popoarelor ce se nasc la viaţă cînd altele mor, ai căror ochi întrezăresc lumină cînd alţii se măresc pentru a nu-i copleşi întunericul. De nu vom avea atîta tărie în conştiinţă pentru a da directive vieţii noastre fragile, nu vom face niciodată istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al „istoriei“ noastre, pierduţi sîntem. Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai
nenorocită, fiindcă n-avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decît cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decît că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întîia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil.

Cultura românească este o cultură adamitică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent. (Şi în sens peiorativ.) Fiecare reedităm destinul lui Adam; decît, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr-un mare somn istoric.
Adamismul poate paraliza numai sufletele slabe, fără elan profetic, fără instinct combativ şi voinţă de afirmare personală. Nu că el n-ar fi susceptibil de a provoca crize şi îndoieli, ci faptul de a rămîne înmărmuriţi în faţa lui este revoltător.Trebuie să suportăm cu avînt agresiv tragedia culturii nule, să ofensăm prin proprie forţă vidul trecutului şi să încercăm a realiza, dintr-o iniţiativă neaşteptat de mare, tot ceea ce a vegetat în somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie să se satisfacă în faptul că totul este de făcut, că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că nu există o linie pe care-am fi siliţi să mergem, că linia noastră este destinul ţării.

Existenţa feicăruia să constituie un element la temelia României. Aceasta să ne fie menirea. Tot ce nu e profeţie în România este un atentat împotriva României.Tuturora să le intre în cap că nue vorba aici de-o profeţie pentru alţii, ci de existenţa noastră profetică. Oare n-a bătut ceasul să ne convingem în mod definitiv despre necesitatea şi sensul misiunii noastre? De nu vom pune bazele totului, în Românianu se va mai face
nimic. Naţionalismul românesc de pînă acum n-a fost pozitiv, ci patriotism… adică sentimentalism, fără orientare dinamică, fără mesianism, fără voinţa de realizare. Oricît am vrea să ne mîngîiem de condiţia existenţei noastre prini împrejurările vitrege ale vremurilor — năvălirea barbarilor, ocupaţia turcească, maghiară, dominaţia fanariotă… nu vom reuşi totuşi. Istoria este o explicaţie, dar nu o scuză.

Înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vărsat aşa de puţin sînge pentru libertate. Sîntem o ţară de răzmeriţe. Un popor cu instinctul libertăţii trebuie să prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam să-şi deschidă drum în lume, toate mijloacele sînt justificate. Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sînt meschine şi imorale numai în decadenţă, cînd se apără prin ele un vid de conţinuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sînt virtuţi. Tote triumfurile sînt morale. Salvarea României — sînt virtualităţile şi posibilităile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decît un sprijin iluzoriu. Nu trebuie să fim atît de laşi încît să ne inventăm un trecut.

Iubesc istoria României cu o ură grea. Niciodată nu vom putea încorona România cu un nimb istoric dacă fiecare din noi nu va trări cu o pasiune vijelioasă şi dureroasă toate umilinţele care au umplut tristul nostru
trecut. De nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul şi tragedia lui, pierduţi sîntem pentur transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcă pierdut va fi el însuşi. Nu înţeleg cum există oameni care dorm liniştiţi după ce se gîndesc la existenţa subterană a unui popor persecutat, la secolele de întuneric, de groază şi de iobăgie. Cînd văd Ardealul, mi se desfăşoară o configuraţie plastică a unor dureri mute, a unei drame închise şi înăbuşite, a unui timp fără istorie. O mie de ani într-o monotonie subistorică, o mie de ani ca o multiplicare monstruoasă a unui moment, a unui singur moment! Spectacolul invariabil al persecuţiei îmi dă fiori reci; căci mă înspăimîntă o dramă cu un singur motiv.

Aceeaşi lipsă de libertate şi în celelalte provincii; numai că variaţiile peisajului dau iluzia unui joc istoric. Îmi place-n clipele de tristeţe să măresc intensitatea acestora lunecînd spre depărtările neamului şi să mă chinuiesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate de-a lungul vecurilor de acest popor şi mă-nfioară resemnarea, gemetele şi toate jelaniile consumate-n umbră.

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*