Ultimele Știri

Declarațiile unui medic care a lucrat cu doctorul Burnei: Reinventase un fel de medicină paralelă, călcând pe victime fără nici o fărâmă de mustrare de conştiinţă

Un medic care a lucrat cu doctorul Gheorghe Burnei a acceptat să vorbească public despre cazul acestuia, recunoscând că toate informațiile ieșite la iveală sunt reale.

Este vorba despre Roman Marchitan, chirurg ortoped la spitalul din Marmande, în sud-vestul Franței. Acesta a trimis o scrisoare către Casa Jurnalistului, publicația care a investigat cazul lui Burnei, în care a vorbit despre experiența profesională pe care a avut cu acesta.

O parte din scrisoare este redată mai jos.

„Mă întreb dacă aţi avut vreodată posibilitatea să-l auziţi vorbind liber, în afara unui discurs învăţat pe de rost. E halucinant. Individul e incapabil să lege în mod coerent mai mult de trei cuvinte. Cel mai spectacular era să-l vezi enervat, şi era aşa mai tot timpul. Citesc cu stupefacţie lista de titluri şi funcţii pe care a reuşit să le acumuleze acest personaj de o inteligenţă cât se poate de limitată (o spun cât se poate de obiectiv, mi s-a ofilit şi ultimul dram de încrâncenare în legătură cu subiectul în cauză pentru a mai fi subiectiv), a cărui singură calitate a fost obstinarea şi încrederea neclilntită în propriul geniu.

Burnei reinventase un fel de medicină paralelă, contrară oricărei logici curente, călcând pe victime fără nici o fărâmă de mustrare de conştiinţă. Dacă aţi avea posibilitatea să cunoaşteţi persoana aşa cum am cunoscut-o noi, aţi înţelege că imaginea de monstru fără remuşcări nu e doar produsul impresiei unei mase subiective de victime, există în carne şi oase şi nimic din ce auziţi în legătură cu el nu e exagerat.

Tratamentul displaziei de dezvoltare a șoldului e unul destul de codificat, şi nu doar în vest. Dr. Dan Cosma de la Cluj populariza hamul Pavlik încă de acum 10 ani, osteotomiile de femur proximal când trebuiesc practicate, se fac după nişte tehnici standard, care au o predictibilitate acceptabilă, iar copiii care scapă diagnosticului pot fi protezați la o vârstă adultă cu rezultate rezonabile. Discutăm de o boală congenitală, cu repercusiuni sociale şi profesionale severe, care trebuie diagnosticată şi tratată, iar soluţii există. Tehnicile şi protocoalele evoluează, dar aceste evoluţii sunt treptate şi sunt generate de un demers logic şi progresiv, fiecare etapă fiind validată doar dacă siguranţă pacientului nu este în joc.

În epoca modernă, experimentarea unei tehnici direct pe pacienţi este acceptată într-un cadru extrem de reglementat. Pacienţii trebuiesc informaţi corect şi obiectiv, riscurile în caz de eşec nu trebuie să fie superioare riscurilor aferente unei tehnici consacrate, inovaţiile radicale sunt obligatoriu testate “în afara pacientului” şi validate de un consiliu mono sau pluridisciplinar.

Burnei era obsedat să inventeze ceva. Orice. Tragedia lui personală era că se născuse prea târziu şi totul fusese déjà inventat. Nici o intervenţie nu avea să poarte numele lui şi nimeni nu avea să înceapă frazele din prezentările de caz undeva în Oklahoma cu “according to Burnei, we should…”. Nu cerea părerea nimănui, important era “le flair”, insipirația, era competent în orice domeniu. God.

Opera uneori adulţi fără să-şi pună problema că nu avea nici o pregătire medicală în acest sens. E ca şi cum aş veni eu să vă operez de glaucom. Adulţii nu sunt nişte copii de dimensiuni mai mari, nu e suficient să foloseşti nişte plăci de dimensiuni adecvate sau nişte broşe mai groase, nici un ortoped de copii nu ştie să opereze corect o banală fractură de gleznă, cu excepţia cazului în care familia uzează de o avalanşă de pile şi relaţii. Numai că doctorul Burnei nu ştie cum vine treaba cu profilaxia bolii tromboembolice la adulţi, un detaliu minor. Pacientul a decedat. Familia n-a depus plângere, şi atâta timp cât familia nu depune plângere, business as usual.

Fluxul de pacienţi era impresionant şi, statistic vorbind, Budimexul este un loc în care cazurile clinice excepţionale şi curiozităţile diagnostice sunt la ordinea zilei. Vedeam uneori nişte cazuri de nu reuşeam nici să le descriem corect. Pentru acest procent mic de patologie ieşită din comun protocoalele nu există şi nimeni nu-l poate acuza de experimentare umană pentru că orice tratament le-ar fi fost aplicat devine automat experimental tocmai prin prisma lipsei precedentelor.

Problema e că incapacitatea de a-ţi asuma propriile eşecuri şi de a-ţi recunoaşte limitele poate transforma şi un caz banal într-o tragedie. Oricât ai fi copleşit de propriul tău geniu anumite limite umane şi deontologice ar trebui să rămână în vigoare, altfel devii o caricatură modernă de Victor Frankenstein. Toţi învăţăm să spunem pacienţilor: îmi pare rău, dar nu există altă soluţie, nu ţine de competenţa mea, dar vă recomand să mergeţi la cutărescu.

În momentul în care părinţii unui băieţel te imploră să-ţi agiţi bagheta magică şi să-i salvezi piciorul, pentru că la televizor se spune că eşti singurul capabil să realizeze premiere mondiale, e cazul să redevii pentru scurt timp medic. Ţine de competenţă şi de responsabilitatea ta să le explici că osteosarcomul e un cancer extrem de agresiv şi că principiile valabile încă de la sfârşitul secolului 19 rămân valabile în linii mari şi la ora actuală. Jobul unui medic e să-i convingă pe părinţi că amputaţia, oricât de mutilantă ar fi ea, este singură care oferă şanse reale de a-i salva viaţa copilului. Dl Burnei n-a ezitat, pentru că principiile medicale pot fi aplicate conform standardelor actuale de toţi ceilalţi profesionişti tocmai pentru că lor le lipseşte geniul. Nişte proşti. El, Profesorul, a excizat tumora din calcaneu (în acest punct orice ortoped se ia cu mâinile de cap şi respiră profund) şi copilul a decedat la scurt timp în urma unei extensii metastatice. Ce făceam noi în timpul asta? O evitam pe mama copilului şi evitam să discutăm cazul între noi.

În orice ţară evoluată, genul ăsta de practici nu va fi întâlnit”.

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*