Andrei Ioniță, concert incendiar la Sala Radio

Andrei Ionita

Violoncelistul, Andrei Ioniță, a concertat, pe 20 mai, la Sala Radio împreună cu dirijorul ceh Thomas Brauner. Evenimentul și solistul au trecut neobservați de majoritatea românilor, însă spectacolul a fost de proporții colosale. 

Andrei Ioniță, Sala Radio – Antonin Dvorak, Concertul în si minor pentru violoncel şi orchestră, op. 104. O experiență pe care încă încerc să o descifrez. Vă asigur că următoarea transcriere a impresiilor mele este în perfect acord cu realitatea mea interioară din acele momente.

Totul a început ca la orice alt concert. Membrii orchestrei au intrat pe scenă și au început cacofonia de sunete, o vorbire în limbi a instrumentelor, rugăciuni și ofrande către zeul muzicii înainte de actul artistic. La un moment dat, a apărut dirijorul, s-a aplaudat, în sală era încă vânzoleală. În aceeași atmosferă a intrat și Andrei, o contradicție între sensibilitatea artistică și siguranța unui veteran care știe cum să-și supună instrumentul – violoncelul Giovanni Battista Rogeri din 1671! – înainte de manifestarea muzicii.

Concertul a debutat cu o introducere făcută de orchestră până la momentul de intrare a solistului. În sală, o babă foșnea ostentativ o pungă de nu știu ce și am simțit cum începeau să clocotească în mine tendințe criminale. Nici bine n-am depășim momentul, la 5 minute după începerea deliciului muzical, o altă centenară decrepită a trecut exact prin fața primului rând. Cu greu m-am abținut să nu îi fac un head shot cu pantoful și m-am uitat cu disperare la Andrei, care în momentele alea trebuia să se poată scufunda cu totul în oceanul armoniei și să intre in the zone.

Însă mi-au dispărut cu totul orice anxietăți, Andrei nu mai era cu noi. Încă de la primele note, ființa lui a dispărut undeva într-un tărâm al sunetelor. Fiecare accent pus de orchestră se manifesta pe fața lui printr-un tremur insesizabil al mușchilor faciali. Era cu totul absent, privirea sa schimbată, se îndreapta ciclic într-un colț extrem, unde era clar că vedea  cum se scurg notele incandescente pe o partitură a minții. Atunci am realizat că un Boeing 747 ar putea ateriza în sala de concert fără să îl disturbe în vreun fel pe solist din transa sa. Iar asta fără să fi început măcar să cânte.

(Aici fac o paranteză pentru că vreau să adresez câteva cuvinte organizatorilor de concerte. Domnilor, doamnelor, vă rog, faceți niște reguli. Hai să nu mai lăsăm bătrânii peste 75 de ani să intre în sala de concerte fără un certificat de la INML care să le ateste sănătatea mintală. M-am săturat să văd moși duhnind a pișat care vin la concert numai  să moară luptându-se cu plasatorii care încearcă să-i mute pentru că nu s-au așezat pe locul lor. Mulțumesc.)

S-a apropiat momentul în care Andrei trebuia să intervină. Startul a fost unul violent, dar adecvat, s-au rupt câteva fire din arcuș și a început. Curând am realizat că nu mă puteam uita la altceva, eram complet hipnotizat. Nu mai exista dirijor, orchestră, sală, podea, scaune, doar Andrei și violoncelul său antic. Treptat, am observat că muzica pulsa prin el și instrumentul său; era clar că bucățile de lemn și de sârmă abia făceau față intensității cu care era transmisă creația lui Dvorak. Și la un moment dat, s-a întâmplat. Nu mai exista nici Andrei și nici violoncelul său, ci doar cea mai pură formă de muzică pe care am ascultat-o în viața mea.

Atunci mi-am dat seama că poate există un univers paralel în care sălășluiește doar matematica partiturilor în stare lichidă, unde legile fizicii sunt special concepute pentru notele muzicale, unde nu stau atârnate planete sau stele, doar portative suspendate și constelații de acorduri. Și, cumva, fiecare instrumentist încearcă să acceseze această lume și să creeze o punte de legătură cu melodiile doritoare să ne cunoască. Însă nimeni, dintre cei pe care i-am ascultat eu, nu a reușit să facă asta, doar Andrei. Nu știam că se poate așa ceva până la acest concert.

Andrei și violoncelul său au devenit mediul perfect pentru ca această muzică extrem de frumoasă și delicată, în cea mai autentică formă a ei, să pătrundă în Sala Radio și să ne încânte urechile. Este ca și cum, compozitorul a găsit o cheie cuantică, un cod spre universul celălalt, iar instrumentistul trebuie să știe cum să folosească cheia pentru a deschide poarta interdimensională.

M-am revoltat și m-am simțiti înșelat. Toate concertele la care participaserăm au fost false, de carton, o înșelătorie prin care mi-au fost luați banii. Așa ar fi trebuit să sune toată muzica, dar de fapt nu auzisem până atunci decât o trăncăneală robotizată. Ca și cum toți instrumentiștii aveau o sfoară care era trasă la începutul spectacolului, iar  apoi cântau ca niște păpuși de fier partiturile programate mecanic.

Apoi m-am uitat la orchestră și dirijor. Vedeam cum din burțile diafane ale instrumentelor  se zbăteau niște forme muzicale care voiau și ele să pătrundă în lumea noastră, să ne încânte, dar abia reușeau să se zărească, în forma unor umbre triste.

Din când în gând, Andrei se forța să iasă la suprafață, din transa sa, pentru a comunica o aprobare dirijorului. Era clar că numai el cunoaște limbajul extrem de complicat al muzicii pure, numai el poate ști când e momentul de mers mai departe sau când e loc de respiro. Așa că acționa ca un ambasador: interpreta intențiile sunetelor și le transmitea dirijorului care aștepta cu respect permisiunea de a da din baghetă mai departe.

Aici nu e vorba de tehnică, de nuanțe, de interpretare,  Andrei Ioniță este la un alt nivel. Eu îndrăznesc să spun că vorbim despre perfecțiune. Nu sunt în niciun caz expert, dar impresia mea este că ceilalți artiști de renume ajung într-un punct în care realizează cât sunt de buni, iar asta se vede când pun mâna pe instrument. Egoismul, orgoliul lor împiedică muzica să iasă la suprafață. Asta nu se întâmplă cu Andrei.

Dragostea lui pentru sunete depășește orice sentiment uman mediocru. El reușește să se facă nevăzut, să devină un canal, pentru că renunță la evidențierea propriei persoane din iubire pentru muzica adevărată. Trăiește numai pentru a o elibera în lumea noastră.

Violoncelistul de 21 de ani a intrat în atenția publicului după ce anul trecut a câștigat premiul I la Concursul Internațional Ceaikovski, unul dintre cele mai prestigioase competiții muzicale din lume. În istoria de 57 de ani a concursului, a fost prima oară când premiul I a revenit unui muzician român.

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *