Ultimele Știri

Amurgul Libertăţii

‘Sensul fundamental al libertății este de a nu fi în lanţuri, întemniţat sau sclav al altora. Restul nu este decât o extensie a acestui sens, sau poate nimic altceva decât o metaforă.’’ (Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate)

Oriunde există o comunitate, orice fel de comunitate, apare ca inerentă problema normelor ce o guvernează. Pe măsură ce comunitatea creşte în complexitate, pe măsură ce se transformă într-o societate –proces inevitabil- normarea socială devine o necesitate absolută. Treptat, libertatea individului ocupă ferm poziţia de centru cognitiv şi moral al vieţii sale, cu consecinţe vaste pentru individ şi pentru societate. În plus, trebuie să existe o autoritate care să protejeze libertatea individului de încălcările nejustificate din partea altora.

Cu toate acestea, de la Nietzsche, de la anunţul mortuar al lui Dumnezeu, din punct de vedere metafizic, atunci când ‘‘totul este permis’’, unde îşi mai caută omul postmodern valorile ? În contrast cu filosofia iluministă, postmodernismul, după Gilles Lipovetsky, se află în ‘‘Amurgul datoriei’’. Noţiunea de « amurg », de provenienţă wagneriană, semnifică detaşarea omului de credinţele iraţionale, activarea procesului cognitiv prin intermediul căruia omul filosofează.

Teoria pluralismului valorilor pe care Isaiah Berlin o prezintă în eseurile sale este una din cele mai remarcabile reuşite ale gândirii liberale postbelice. Pluralismul, pentru Berlin, este  ‘‘o concepţie a existenţei mai multor ţeluri deosebite  pe care oamenii caută să le atingă’’. Între valori obiective precum libertate şi egalitate, dreptate şi milă, se pot descoperi, cu uşurinţă, forme de ciocnire. Aceste ciocniri sunt inevitabile, fireşti, şi nu semne ale unei boli ce trebuie tratată, fiind parte a condiţiei noastre umane.

Înţelesul pe care Berlin îl oferă libertăţii implică nu doar absenţa frustrărilor, ci mai ales absenţa piedicilor la posibilele alegeri şi activităţi, ‘‘absenţă a obstrucţiilor pe drumurile pe care un om decide să meargă’’. O astfel de libertate depinde, în cele din urmă, nu de dorinţa de a merge sau de cât de departe vrea cineva să meargă, ci de numărul uşilor care sunt deschise, de cât de deschise sunt ele, de importanţa lor relativă, chiar dacă aprecierea lor cantitativă e literalmente imposibilă.

De aceea, pentru Berlin, o ordine liberală nu este una perfect omogenă, calmă şi pe veci pacificată, ci, dimpotrivă, una în care diferenţele şi contradicţiile continuă să pulseze, generând noi şi noi tensiuni şi conflicte. În plus, reflecţiile asupra spaţiului politic nu mai caută să descopere dacă acesta este corect sau incorect organizat, dacă e conform sau nu cu setul universal de principii politice, ci dacă creează sau nu un mediu confortabil plăcut, dacă sporeşte sau nu gradul de mulţumire sau utilitate al cetăţenilor. Sub acest aspect Isaiah Berlin va conchide că :

‘‘Nu e de aşteptat ca oamenii care trăiesc în condiții în care hrana, căldura, adăpostul nu sunt suficiente, iar gradul minim de securitate nu este asigurat, să se intereseze de libertatea de a închide contracte sau de cea a presei.’’

Din acest motiv, ‘‘libertatea unui profesor de la Oxford este un lucru foarte diferit de libertatea unui ţăran egiptean’’. Prin urmare, se observă o diferenţă fundamentală în ceea ce priveşte poziţia lui Berlin în raport cu majoritatea filosofilor antici şi moderni, prin faptul că analiza lui Berlin se axează asupra modului cum poate exista libertatea la nivelul realităţii, şi nu la nivelul conceptului (‘‘ce este libertatea pentru cei ce nu pot face uz de ea ?’’).

Acest lucru reprezintă punctul de plecare, şi totodată o primă concluzie, în ceea ce priveşte filosofia politică a postmodernistului Isaiah Berlin: acesta distinge între două tipuri de libertăţi, şi anume:

a) libertatea negativă (‘‘Care e întinderea peste care sunt stăpân ? ‘’, ‘‘libertatea faţă de’’) este acel tip de libertate a cărei realizare presupune absenţa obstrucţiilor şi interferenţelor din partea altor oameni;

 b) libertatea pozitivă (‘‘Cine e stăpânul ?’’, ‘‘libertatea de a ‘’), ce derivă din dorința individului de a-şi fi propriul stăpân, din dorinţa de autoguvernare. Această distincție este însă criticată de MacCallum care, pornind de la felul cum utilizăm cuvântul libertate, constată că nu se poate deosebi între cele două tipuri de libertate, deoarece noi ne referim la libertate în contexte diferite (societate liberă, libertatea voinței, libertatea de griji materiale). Astfel există un singur concept (triadic) de libertate, ‘‘X e liber faţă de Y să (nu) facă/ să (nu) devină Z ’’.

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*