Ultimele Știri

Adrian Comăniță: Pe scările de la TNB am strigat și eu pentru prima dată libertate

Oamenii Revoluției – Piața Universității

Adrian Comăniță a participat la Revoluția română din 1989, a strigat pentru prima dată ”libertate” pe treptele Teatrului Național, a asistat la crimele comise în Piața Universității din seara zilei de 21 decembrie 1989. Adrian a fost unul dintre primii oameni care au intrat în Comitetul Central, a organizat paza în clădire și în Piața Palatului, dar este și membru fondator al primului Partid Democrat din România. 

El a luptat pentru libertate, dar astăzi este urmărit de trecut și regrete, spune că România a fost distrusă și jefuită în ultimii 25 de ani de cei care au preluat conducerea după evenimentele din 1989. Adrian Comăniță afirmă că în decembrie 89′ nu au existat teroriști, erau catalogați drept teroriști cei care încurcau planurile noii puteri (CFSN-ul).

”În decembrie 89 au apărut două tabere, fraierii, în rândul cărora au murit oameni și băieții deștepți care au spus că nu e nevoie de nici o formațiune politică că au ei grijă și din rândul cărora nu a murit nimeni”, spune Adrian Comăniță.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră revoluția română și unde vă aflați atunci când au început protestele în București?

Aflasem de câteva zile deja că se întâmplă ceva la Timișoara, aveam și rude acolo, mama a primit un telefon de la verișoara mea și i-a spus, ”tanti ce faceți că Bega curge roșie de sânge”, doar atât a apucat să spună pentru că telefonul s-a întrerupt. Asta a fost cu vreo 2 zile înainte și după aia se mai auzea câte ceva la Europa Libera. Atunci am văzut milițienii agitați care au început să patruleze pe stradă, s-a dat un decret că numai aveai voie să circuli în grupuri mai mari de 2/3 persoane. Atmosfera era foarte tensionată, eu locuiam atunci în Pantelimon, vizavi de circa nouă de poliție și se vedea acolo că era o activitate mai febrilă ca de obicei. Cu o zi înainte aduceau oameni la arest și îi băteau, torturau, știam că se întâmplă ceva, era o atmosferă încrâncenată.

Când ați ieșit în stradă efectiv, ce va determinat să ieșiți în stradă?

Efectiv în stradă am ieșit în 21, eram la fabrică, lucram pe platforma pipera la IIRUC și chiar aveam un coleg pe care îl mai suspectam, așa era pe vremea aia, care mă tot întreba știi ceva, ai auzit ceva, îmi era și teamă să vorbesc, îi zic nu știu, și mi-a spus de Timișoara, dar i-am spus că nu știu nimic. Soția mea era gravidă atunci, a avut o perioadă de concediu, dar pe 21 a mers la muncă. Am auzit de scandalul creat la mitingul lui Ceaușescu.

Primul meu gând a fost la soția mea, de obicei o mai trimeteau la mitinguri. Am sunat acasă, nu răspundea nimeni, m-am dus la șeful de secție, i-am spus că am niște probleme, dar mi-a spus că nu pot să plec. M-am dus la directorul adjunct, i-am transmis că am niște probleme cu șoția, știa că este gravidă și am primit același răspuns că nu se poate, ”se întâmplă niște chestii”, nu mi-a spus nici el, dar deja eu intrasem în alertă, m-am dus spre ieșire, portile erau închise, am sărit gardul și am plecat spre centru. Lumea era speriată, agitată, am văzut un cetățean rănit în tramvai, el mi-a spus de scandalul de la mitingul lui Ceaușescu.

1

Unde v-ați întâlnit cu cei care protestau împotriva regimului?

Nu am mai prins mitingul de la CC, era mizerie pe jos, lucruri împrăștiate, lumea fugea, nu puteai să stai cu nimeni de vorbă, și pe urmă am ajuns în Piața Universității. Acolo deja era lume, am văzut sângele de la troița de la Colțea, și m-am atașat și eu protestatarilor din piață, m-am întâlnit cu un prieten și ne-am așezat pe scările de la Teatrul Național.

Pe scările de la TNB am strigat și eu pentru prima dată libertate. Ce ma scos din sărite! Când am auzit de mitingul de la CC și la Europa Liberă de crimele de la Timișoara, eram foarte scarbit, am zis că nu se mai poate. În Scânteia scria despre oamenii muncii care îi condamnau pe golanii și huliganii de la Timișoara. Asta pentru mine a pus capac, ăștia sunt omorâți și noi suntem puși să îi condamnăm și să batem din palme. 

Atunci am început și eu să strig pe scările de la TNB, ”Libertate”.

Spre seară, era cald ca și acum dar era întuneric deja, vedeam scutierii, uslașii, dar era ceva ciudat. Eram obișnuit cu recruții din armată, însă aceștia păreau oameni maturi, nu erau tineri militari, așa ceva nu mai văzusem niciodată, nici echipați în așa fel. Asta ma îngrozit, dar eram îndârjit și am mers spre ei cu toții și la un moment dat era deja trecut de ora 19.00.

2

Au început să tragă cu trasoare(..), trasoare mai văzusem în armată, erau trase în plan oblic, ne uitam la trasoare, dar după asta am auzit țipetele și ne-am dat seama că au început să tragă în oameni. Mureau oameni pe lângă noi. Nu înțelegeam, s-a creat o panică mare. Lângă ”Inter”(Hotel Intercontinental) pe Batiștei era cordonul de  uslași, de acolo plecau trasoarele. Eu nu eram tot timpul în fața oamenilor. Oamenii icneau, mureau, mai târziu mă gândeam unde să fug.

Moroșanu un prieten de-al meu a fugit la metrou, dar nu m-am dus, iau stâlcit cu bătaia.  Pe la 21.30 lumea se rarefiase fiecare încerca să fugă într-un loc sau altul, m-am retras către Piața Rosetti. Aici m-am ascuns, îmi era frică să plec, și am luat-o furișândumă ușor, ușor. Am ajuns noaptea târziu acasă. Toți erau speriați acasă, în noaptea respectivă am mai vorbit cu niște vecini care au fost în piață. Nu am mai dormit toată noaptea, am ascultat la Europa Liberă. Ne gândeam ce facem a doua zi, dacă vin și ne ridică, mai bocea mama, soția, nu am dormit de frică, și așa am stat toată noaptea. Dimineața m-am pregătit ca de obicei de ”servici”, dar mai devreme decât de obicei. Aveam un serviciu bun atunci la IIRUC. I-am spus mamei și soției că merg la serviciu deși eu nu aveam în gând să merg la muncă.

3

Am plecat toți în mod tacit către centru, am ajuns în Piața Unirii, de ce nu știu, instinctiv, pe la 8 dimineața. Aici era ceva lume, o atmosferă înghețată, se simțea o presiune, lume îngândurată. Am plecat apoi spre Piața Universității și tot uitându-ne îngrijorați, am văzut un om bătut de milițieni pe lângă cinematograful Luceafărul. Am văzut pe partea cealaltă, rumoare, strigăte, și un TV de miliție. Atunci nu erau proteste, pe timpul comunismului, nu eram obișnuiți ca acum să ne împingem cu jandarmii. Când am văzut cum îl băteau și cu cum țipa ne-am oprit și ne uitam îngroziți.

Eu cred că am făcut un pas spre ei, aveam intenția să merg să văd ce se întâmplă, dar un tip la 40 de ani bine făcut cu o pălărie neagră în cap m-a luat de mână destul de strâns și a spus pe un ton mai dur, circulați, circulați. ”Circulați nu vă opriți”, n-am ripostat se vedea că e securist, eram stresat dar a trebuit să mergem înainte și am ajuns la Piața Universității. Apoi am ajuns la Rosetti, vroiam să mă duc la muncă, dar se formau pâlcuri de oameni și nu spuneau nimic, nici nu circulau, nu făceau nimic. În jurul orei nouă strada a fost blocată cu tancuri și taburi în dreptul Ministerului Agriculturii, au făcut un baraj.

Ce s-a întâmplat după ce ați fost înconjurați de taburi și tancuri?

A început să apară lume, soldații erau militari în termen, erau tineri și ofițerii care erau cu ei, o atmosferă încrâncenată, mai vociferau câte unii. La un moment dat apare un tânăr brunețel, el a început să țină un discurs. ”Ne omoară pe toți nenorocitul ăsta de Ceaușescu” și încerca să insufle oamenilor curaj, să se revolte.

Noi nu prea îndrăzneam, lumea era temătoare, la un moment dat lumea a început să prindă curaj și să se apropie de cordonul de militari, ceea ce mi sa părut senzațional. Oamenii îi întrebau, ce-o să faceți o să trageți în noi, sunteți și voi tineri. Situația a devenit dramatică, militarii erau panicați, nu știau ce să facă, le era frică să dea înapoi, unii aveau lacrimi în ochi, oamenii au devenit mai insistenți, ei erau speriați. Apoi au făcut niște manevre cu taburile pentru a speria oamenii, cred că au primit un ordin.

5

A început o îmbulzeală, au început oamenii să fugă. Eu mă aflam pe trotuarul de lângă Ministerul Agriculturii și chiar pe colț era un magazin alimentar cu niște vitrine mari pe colț.  Când a venit șuvoiul de lume înspăimântat, geamurile erau sparte la vitrine am aruncat-o pe nevastămea acolo, să nu o calce în picioare, apoi am sărit și eu, dar nu am apucat să o trag și pe mama. Pe colț era un stâlp de circulație, după ce a trecut șuvoiul de oameni era îndoit, și a rămas așa ani de zile.

Nimeni nu se aștepta să mai înceapă un iureș. Am ieșit afară, m-am urcat pe un tanc cu încă câțiva bărbați. Tancul a intrat pe o stradă laterală și a trecut peste mașinile parcate. Într-o mașină era un om pe locul șoferului, partea din spate a mașinii a turtit-o, iar el a scăpat cu viață.

Când am văzut asta am sărit la gâtul celui care comanda tancul și i-am spus: ”Ce faci ești tâmpit, de ce faci asta?”, dar și el era înfricoșat. Din toată tevatura am sărit de pe tanc, iar comandantul a căzut jos pe trotuar, oamenii îi spuneau, ”te omorâm”, le-am spus să îl lase în pace și el a scos pistolul. Apoi a fugit într-o scară de bloc, l-am mai întâlnit peste ani, dar atunci ne-a fost frică să mai mergem după el.

Am plecat spre Comitetul Central, am ajuns în față, erau mulți oameni care scandau înverșunați. M-am întâlnit cu Boroș un prieten care venise pe la mine cu câteva zile mai înainte, vroia să plece din țară.  ”Hai să intrăm în CC”, am spus noi.

”Dacă oamenii puneau mâna pe Ceaușescu probabil îl omorau pe loc, îl striveau.”

Ce ați făcut în interiorul Comitetului Central, ce ați găsit acolo?

La CC geamurile de jos nu aveau gratii, iar lângă ușă era un geam spart și ne-am dus acolo. Ușa era închisă, eu am intrat primul pe acel geam, apoi și prietenul meu Boros. În clădire practic nu știu dacă era cineva sau nu, în momentul în care intram noi probabil Ceaușescu decola cu elicopterul. Am intrat, au mai apărut câțiva oameni, am încercat să ne organizam pe criterii militare în plutoane. Eu am fost șeful unui pluton. Atunci trebuia să ai acte la tine, era starea de necesitate, iar dacă nu aveai acte la tine te săltau de pe stradă.  Ne-am organizat, am făcut niște liste, și am început să fim precauți. Eram la parter, la un momemt dat au apărut și niște inși mai ciudați cu părul lung. Pe vremea aia nu se obișnuia să ai părul lung, barbă, cel mult mustață, doar rokeri mai purtau. Ne-au spus: ”Stați liniștiți nu puteți să intrați.”

Între timp au început să apară zvonurile, că este apa otravită, ca sunt teroriști, că s-au fisurat instalațiile de gaze, să nu mâncam pentru că mâncarea e otravită, că ne asediază, era o confuzie totală.

6

Nu știu ce ne-a determintat, au început să tragă afară și am fugit spre etajele superioare, pe scări. Noi nu aveam arme și spun pentru că am căutat să ne refugiem. Am căutat arme. Printre alte idei năstrușnice am vrut să ne aruncăm în curtea interioara care dădea spre fostul CC, dacă am fi sărit acolo muream, am aflat pe urmă că toți cei care au sărit acolo au fost mitraliați și omorâți.

Mergând pe holuri, ”uite volume de beletristică îmbrăcate în piele”, nu mai văzusem până atunci, și tot atunci am văzut cărți poștale frumos colorate. Cărțile poștale pe vremea aia pe la noi erau destul de mizerabile, urâte, acestea erau de o calitate extraordinară, poate vouă vi se pare ciudat acum de ce vă spun, dar nu am mai văzut până atunci așa ceva. Începuse să se tragă puternic, am spus până aici ne-a fost, am luat o carte poștală am scris pe ea adresa, numele, dacă mă găsește cineva, ”să îi spuneți copilului meu că am murit liber”.Treaba asta cu focurile a mai scăzut în intensitate, ne-am regrupat din nou. La etajul 1, am intrat în cabinetul lui Ceaușescu, apoi am intrat în cabinetul lui Leana.

9

8

Ce ați găsit în birourile lor?

Când se spune că ei au știut și au fost avizați de ce  se va întâmpla mie nu îmi vine să cred pentru că într-o cameră mica de serviciu am deschis ușa, era un frigider, cuier, telefon, pe spătarul scaunului era mantaua ofițerului, deci fugise din post. Când a deschis Boros ușa frigiderului am văzut ce nu mai văzusem niciodată, o sticlă de wisky, icre, pepene rosu, asta m-a frapat, sticla era începută, pepenele era tăiat jumătate. Boroș spune: ”Hai să bem niște wisky.”

Totul era lăsat în degringoladă, dar am spus că trebuie să fim lucizi și ni s-a făcut frică, nu am mâncat și nu am băut nimic. Când am intrat în biroul lui coana Leana am văzut ceva uluitor, îmi pare rău  ca nu am luat lucrul ăla. Pe biroul lui coana Leana, mai exact pe mijlocul biroului era carnetul ei de partid, si o poza cu câinele ei. Rumoare, în anticamera biroului erau niște fișete metalice unde erau date despre toți cei care i-au făcut lucrările de doctorat. În birou erau lucruri de bună calitate, niște păpuși ”mitică pronosport”, dar și niște chiciuri, era un amestec.

Îmi pare rău că nu am luat carnetul de partid, deci ei au plecat în degringoladă, nu au bănuit ziua minutul și ora, au plecat în dezordine mare. După un timp a început organizarea, să se scrie legitimații de acces la mașinile de scris, s-au făcut ștampile din cauciuc, care se puneau pe legitimatii. Pe urmă s-au pus parole de acces, a fost o organizare nu a fost totul haotic. Circulau zvonurile, se trăgea în continuare, se înfundaseră instalațiile de  canalizare și mirosea îngrozitor în clădire. Singurul lucru care funcționa în Comitetul Central erau telefoanele, în mod ciudat.

Aveți regrete în urma evenimentelor din Decembrie 1989?

Chiar de atunci am început să am regrete. Am început să ne cunoaștem și am decis să facem o organizație politică, mulți mai știau de partidul democrat din SUA. Am spus, ”hai să punem și noi numele, Partidul Democrat din România”, și am format un comitet de inițiativă, am făcut un program, am început să strângem semnături. Mai mulți colegi au contribuit la acest lucru, am strâns semnături și în stradă.

Ne-am gândit să o înregistrăm când vom putea, oamenii au început să scandeze fără comuniști. Noi am anunțat oamenii, dar nu știam cine e la televiziune sau la radio, am decis să trimitem o delegație să aflăm ce e cu ei, vroiam să le spunem că am început să ne organizăm. O parte din oamenii din piață au aderat la această inițiativă și vroiam să se facă un anunț la televiziune.

IMG_9731

I-au anunțat și răspunsul celor de la televiziune în frunte cu Iliescu a fost ceva de genu’, ”nu avem nevoie de așa ceva, lasă vedeți-vă de treaba voastră, știm noi mai bine”, nu au spus că au ei o formațiune, au spus că există CFSN-ul. Nouă ne-a căzut destul de greu, dar asta nu a fost singura replică, iar replica cea mai grozava a fost când au dat un anunț la televiziune prin care s-a anunțat că noi suntem teroriștii, cei din Comitetul Central.

Ce ați făcut în acel moment după ce s-a anunțat la TVR că în CC sunt teroriști?

În acel moment scandările anticomuniste erau tot mai vehemente, s-a spus că noi suntem teroriștii, pe 24 sau 25, după ce s-a dat un decret să predăm armele. Noi am decis să predăm armele, să nu mai fie arme, s-au predat armele, dar după s-a dat anunțul că noi suntem teroriști, să nu mai asculte lumea de îndemnurile noastre. Noi îngroziti de ce am văzut la televizor am chemat lumea să vina la CC și le spuneam că nu suntem teroriști.

Unul din noi a dat anunț la stațiile de metrou și a spus cetățenilor că nu suntem teroriști. Nu știu cum a reușit. Ăsta a fost norocul nostru și am reușit să dăm drumul la presă, la ziariștii străini și români. Le-am spus cine suntem ce vrem noi și ce facem noi, măcar să se știe dacă ni se întâmplă ceva, și le-am spus că nu suntem teroriști. Le-am explicat că suntem cei care au fost și în 21 și în 22, cei care am organizat un partid democrat, iar acum se spune despre noi că suntem teroriști. A fost norocul nostru că nu ne-au executat.

Regretele mele au început de la faza asta când am fost catalogați drept teroriști.

Totuși Iliescu l-a trimis pe Lupoi și alții din armată la noi, erau înarmați până în dinți și ne-au amenițat că ne împușcă. Am încercat să opunem rezistență, dar ne-am dat seama că ne vor ucide și am încercat să ne salvam, le-am spus oamenilor din piață ce se întâmplă.

Nu am fost în stare de a demonta această lucrare necurată din jurul  lui Iliescu și a anturajului său. Apele s-au despărțit de atunci între revoluționari, unii au mers cu Comitetul Frontului Salvării Naționale, unii au continuat cu Piața Universității. Eu am continuat cu Piața Universității, unii au murit săracii și de atunci a început împărțirea, dar în mare unii am mers cu gruparea fostă bolșevică  și unii am mers cu protestele, uite până în zilele noaste.

De ce nu s-a respectat punctul 8 de la Timișoara?

Nu s-a respectat pentru că ăștia care ne-au dat pe noi afară din CC erau toți atinși de punctul 8 de la Timișoara, părtași la ce făcuse nomenclatura, erau din eșaloanele PCR. Noi am mers cu protestele cu PUNCTUL 8 cu Piața Universității, revoluția are legătură cu protestele din Piața Universității, când ei veneau și ne denigrau, ne spuneau golani când noi am fost cei din CC care eram teroriști în decembrie.

De ce sunt ținute la secret dosarele revoluției?

Pasajul cu constituirea Partidului Democrat a fost ținut mult timp la secret în aceste dosare ale revoluției, nu ne-a luat nimeni în seamă, un coleg de-al nostru s-a bătut mult în justiție pentru adevăr. Am spus din prima fără comuniști, asta ne-a atras eticheta de teroriști din partea CFSN-ului. PUNCTUL 8 pleca de atunci chiar dacă a fost formult mai târziu, e un păcat inițial,  pe care s-au tot străduit să îl astupe până în zilele noastre. 

Dosarele revoluției, am ajuns până în ziua de astăzi și nu am aflat adevărul, era greu de crezut că noi puteam să luăm puterea, ei se cunoșteau dinainte, noi ne-am cunoscut acolo, ei se cunoșteau la televiziune. Ne-am împărțit în două secțiuni, fraierii, în rândul cărora au murit oameni și băieții deștepți care au spus că nu e nevoie de nici o formațiune politică că au ei grijă, și din rândul cărora nu a murit nimeni.

Când am încercat să ne organizam, am făcut-o pe baza actelor de identitate, când au apărut armele o parte dintre noi, am spus, ”nu dăm armele decât pe bază de act de identitate”, am dat doar celor care au îndeplinit stagiul militar, nu e adevărat ce se spune, noi am cerut acest lucru, dar o parte nu a vrut să respecte acest lucru, CFSN-ul.  Asta e o altă parte ciudată a dosarelor revoluției. Când s-au predat armele le-am predat așa cum le-am luat, s-a făcut pe bază de proces verbal, poate va fi cineva interesat, s-ar putea afla cine a tras. Am făcut armata, nu este adevărat că ne-am omorât între noi, am respectat niște reguli, însă asta e un alt mister, cealaltă parte nu a respectat acest lucru, nu au vrut să predea așa armele.

Comentarii prin Facebook

Lasă un comentariu:

Adresa de email nu va fi făcută public.


*