23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională?

  • Adrian Marinescu
  • 23 august 2016
  • Cultură
Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român, unele adevăruri ale acestui act și implicațiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situația militară a României în primavara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de la Iași, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviță, savârșită în strânsa legatură cu Casa Regala și cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum și tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo și Stockholm, inițiate încă de la sfârșitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus pâna acum nimic despre conspirația Casei Regale și a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu și a guvernului sau ș.a

13 iunie 1944

1. Bodnăraș uneltește, la Palat, deschiderea frontului prin „Poarta Iașiului”

Anul 1942 aduce schimbări importante în situația de pe front. Este smulsă inițiativa strategică din mâna Germaniei de către coaliția Națiunilor Unite. Între 23 octombrie și 3 noiembrie 1942, este înfrântă armata germană din nordul Africii în batalia de la El Alemain; între 12 și 18 ianuarie 1943, armatele sovietice străpung blocada Leningradului, iar la 2 februarie, același an, capitulează armatele germano-române la Stalingrad. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Mareșalului Antonescu că Germania a pierdut războiul. Încă din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre București de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a făcut o declarație senzațională: „Germania a pierdut războiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu îl pierdem pe al nostru”. Demersurile făcute de Antonescu vin să confirme această îngrijorare și preocupare.

EmilBodnarasEmil Bodnăraș

Barbu Știrbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Încă din februarie 1943, Mareșalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieșirea comună din război, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistițiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, același an, la Lisabona, încercări de armistițiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alți doi ofițeri, pentru a lucra ca intermediari între aliați și București. Acesta este prins la parașutare și instalat, în București, într-un apartament al Jandarmeriei la ultimul etaj.

Ca urmare a parașutării colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Știrbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un pașaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemților de către englezi, care nu erau pentru ieșirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii și românii vor temporiza înaintarea rușilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar tăia drumul rușilor spre Europa. La acest plan s-a opus președintele american Roosevelt.

La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit și cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate țărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiționată, cereri prezentate și în negocierile de armistițiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de câtre guvernul Antonescu, cât și de opoziția Maniu-Brătianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an. Churchill urmărea o politică în doi cu SUA, iar Roosevelt voia o politică în patru și lichidarea Imperiului Britanic. O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo și respinsă de către anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va face obiectul negocierilor la Conferința de Pace, după terminarea războiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garanție că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea.

Rușii își urmăreau, și ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferința ministrilor de externe de la Moscova și apoi la Conferința de la Teheran a șefilor de state din URSS, SUA și Anglia, Molotov, ministrul de externe al URSS, a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareșalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoștință lui Dulles că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putință decât în cazul unei debarcări aliate”. Cu acest prilej, el insista asupra inoportunității schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantități de cereale și de un milion de soldați înarmați. „Numai guvernul de azi poate refuza nemților aceste rezerve prețioase. În ziua când Mareșalul ar dispărea, nemții ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar așeza slugi politice, probabil chiar pe foștii legionari, care ar suprima pe toți antoniștii și pe toți rezistenții, adică toată elita românească”. Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur și de cereale nu au fost luate de către nemți, ci de ruși, iar milionul de ostași, din cauza complotului Palatului Regal și a grupului de complotiști – Bodnăraș, Dămăceanu, Aldea, Racoviță – a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iașiului” a fost deschisa fară lupte trupelor sovietice.

Ion.Antonescu-regele.MihaiRegele Mihai I și Mareșalul Ion Antonescu

Roosevelt susține capitularea necondiționată

În negocierile de armistițiu de la Cairo, a ieșit în evidență faptul ca între Departamentul de Stat al SUA, reprezentanții militari și președintele american Roosevelt existau serioase divergențe de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul său, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanții militari, a salutat propunerile românești de armistițiu arătând că „noi credem că ei singuri (românii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieșirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaștem că, dacă el, Mareșalul Antonescu, vrea și este hotărât să o facă, numai el are mijloacele necesare și cele mai mari șanse de succes. Autoritățile americane consideră acțiunea României de o importanță excepțională. Ea (România) trebuie să aibă statut de cobeligerantă și trebuie să acționeze cât mai repede”. Dar Roosevelt ramânea neclintit în acțiunea de capitulare necondiționată.

Sunt multe întrebari care s-ar putea pune acum, după mai bine de o jumătate de secol de la eveniment:
De ce acest armistitiu nu a fost făcut?

Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabilă a războiului, cu cel puțin un an și chiar câstigarea lui atunci?
De ce a fost arestat șeful suprem al armatei care putea obține schimbarea de front și acordarea statutului de cobeligerantă României?
Cum de s-a putut ordona de către regele Mihai dezarmarea armatei și încetarea focului înaintea semnării oricărui document de armistițiu? ș.a.

piata_victoriei_mihai_si_grozaPetru Groza – Regele Mihai I și generalii sovietici

Opoziția din România – Maniu și Brătianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistițiu în vederea ieșirii României din război alături de Axă, se informau și se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliații preferă să negocieze cu opoziția română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, categoric la discuțiile dintre putere și opozitie: „Noi, rușii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României și suntem gata să-l ajutăm să elibereze țara de germani”, iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca și ceilalți doi aliați, s-a pronunțat categoric: „El preferă negocieri cu Mareșalul Antonescu și nu cu trimișii Regelui”.

Stockholm: primele negocieri cu URSS și unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziției rigide a SUA (care cereau capitularea necondiționată), cât și din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influentă sovietică din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistițiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. În vederea asigurării succesului acestei acțiuni, guvernul Antonescu a făcut o serie de schimbări diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilități de contacte și de negocieri. Astfel, este numit Crețzeanu la Ankara, George Caranfil – la Helsinki și Fred Nanu – la Stockholm, ca miniștrii plenipotențiali.
La Stockholm, F. Nanu este contactat de către ruși în vederea negocierilor de armistițiu.

Contactul, discuțiile și negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiții precise de armistițiu și nu de capitulare necondiționată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul și neavenit, iar Transilvania va reveni în întregime României. În forma sa finală, proiectul de armistițiu cu URSS de la Stockholm conținea următoarele condiții:

1. Trupele române de pe front, fie se predau rușilor, fie vor ataca trupele germane. Rușii se obligau să le aprovizioneze cu armament și alte materiale necesare și să ramâna la dispozitia lui Antonescu și Maniu pentru a restabili independența și suveranitatea României;

2. Rușii acceptă ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră;

3. Arbitrajul de la Viena este nul și neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate;
4. Rușii se mulțumesc numai cu o fâșie de trecere în nordul țării, iar guvernul român poate să-și exercite funcțiile într-o parte a țării neocupată de armatele sovietice.

Condițiile de armistițiu negociate la Stockholm cu rușii, deși mai mult avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau recunoașterea anexării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Rusia.
În paralel cu nogocierile de armistițiu de la Stockholm și Cairo și cu urzicarea complotului regal, privitor la tratativele de armistițiu de la Stockholm, prin trimișii regelui, se duceau tratative și de către Partidul Comunist de scoatere a României din războiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal și în trădarea de la Iași, dar și în desfășurarea ulterioară a evenimentelor declanșate la 23 august 1944.

Barbu Știrbei îl găzduiește pe Bodnăraș

După parașutarea lui Emil Bodnăraș în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului și delegații PCR. Prințul Știrbei i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnăraș după  parașutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanților PCR, Emil Bodnăraș și Lucrețiu Pătrășcanu, cu reprezentanții Palatului Regal și ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea și Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanițiu și Grigore Niculescu-Buzești, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnăraș a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acțiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simplă lovitură de palat înfăptuită de un grup de persoane și de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnăraș a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea:

a) răsturnarea prin forța a dictaturii militaro-fasciste;
b) scoaterea țării din războiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

După vii discuții, cei prezenți au aprobat planul elaborat de către PCR. Un fapt care spune multe: la 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregătirea acțiunii armate, a fost creat și un comitet militar din care au făcut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Rășcanu și colonelul Dumitru Dămăceanu.

Regele se împotrivea armistițiului negociat de guvern cu rușii. Poziția lui față de armistițiu rezulta clar dintr-o declarație făcuta lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsam pe Antonescu să facă singur armistițiul, ne va ține sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acțiune cu Antonescu. În acest spirit a acționat și Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, și la vârsta de 80 de ani, îsi facea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistițiu româno-sovietice.

Consfătuire tainică la Palat, pentru Planul „Poarta Iașiului”

O problemă ignorata până acum de istorici privește deschiderea frontului de la Iasi la 20 august 1944. După plecarea participanților de la consfătuirea cu comuniștii din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în incintă pentru o „consfătuire de rutină” Emil Bodnăraș și Dumitru Dămăceanu care au stabilit în strict secret că, în scopul înlăturării lui Antonescu și pentru a grăbi ieșirea României din război, un segment de front de la Iași, denumit conspirativ „Poarta Iașiului” să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificații Focșani-Nămăloasa-Galați. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni și Rediu Mitropoliei, la nord de Iași, aparat de C. 5 A. român din A. IV-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietică să fie anunțată. Pe lânga cei stabiliți să facă parte din comitetul militar, au mai fost cooptați în conjurație generalul Aldea, mareșal al Palatului și generalul Mihai Racoviță, comandantul A. IV-a pe frontul din Moldova, P.C. la Piatra Neamț.

În legatură cu situația frontului din Moldova, trebuie făcută următoarea precizare: pe frontul de est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrată în Grupul de Armate german „Ucraina Sud”, comandant general-colonel Hans Friesner. După marea confruntare de tancuri sovieto-germană de la UMAN (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins granița de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întărit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpati, pe râul Siret, pâna la Pașcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iași, trece peste Prut și ajunge la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră.

Armata a IV-a română, comandant General de C.A. Mihai Racoviță, se apăra pe linia est Carpați pe râul Siret și, până la sud de Dubăsari, pe Nistru. Armata a IV-a româna avea în compunere C. 1, 5, 6, 7 A. si C. 57 A. german și împreună cu Armata a 8-a germană făcea parte din Grupul de Armate „General Wohler”.

Bodnăraș îl anunța pe Stalin să se pregătească pentru 20 august

La flancul drept, pe Nistru, se apăra Armata a III-a româna cu C. 2 si 3 A. române, C. 29 si 72 A. germane si Cdm. 110. Împreuna cu Armata a 6-a germana constituiau Grupul de Armate „General Dumitrescu”. Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai și iunie 1944 ale trupelor sovietice.

La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă la Iasi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviță, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnăraș-Dămăceanu pentru deschiderea frontului în „Poarta Iașiului”, iar la sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnăraș i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia și transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit.

Ofensiva sovietică a început în dimineața zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iașiului” s-au retras în cursul nopții. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iasi, depășind trupele Armatei a IV-a, aflată în retragere dezordonată. Mareșalul Antonescu a făcut o scurtă vizită de inspecție pe front în perioada 20-21 august 1944 și a constatat dezorganizarea frontului și începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la București, mai hotarât ca oricând să semneze armistițiul cu rușii.

regele-mihai-si-petru-grozaRegele Mihai I și Petru Groza

Antonescu – arestat chiar în Palatul Regal

În dimineața zilei de 23 august 1944, Antonescu aștepta răspunsul de la Stockholm,  pentru a semna armistițiul cu URSS. În asteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu și Brătianu, pentru susținerea armistițiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile românesti de armistițiu. Telegrama în loc sa-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzești, participant la conjurație, o înmânează Regelui. În situația dată, Regele, fara să vorbească despre telegramă și implicat în complot alături de comuniști, le comunica lui Maniu și Brătianu că va intra în acțiune și va face singur armistițiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deși Mareșalul Antonescu nu a primit telegrama așteptată, a mers totuși la Palat și acolo… a fost arestat. Că Antonescu era hotarât să încheie armistițiul cu URSS rezulta și din faptul că în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la București, Clodius, și în prezența generalului Pantazi, ministru de război, i-a adus la cunoștință că România a cerut armistițiul.

Armistițiul sovietic cu România era o necesitate și pentru Rusia. Pozițiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) și pe care trupele se aflau și la data de 20 august, ca și existența în spatele frontului, la nici 200 km  a unui aliniament puternic fortificat – linia Focsani-Nămoloasa-Galați – prezenta pericolul transformării României într-un teatru de război. De aceea, toți factorii interesați în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistență pe linia de fortificații i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieșirea țării din razboi prin încheierea unui armistițiu. Prin trădarea de la Iași, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se și organizarea unei rezistențe pe linii de fortificații. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marș prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nici o rezistență, se aflau la 60 km de Focșani, iar la ora 18.00, avangărzile sovietice au ajuns la linia de fortificații.

Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistițiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române și cele sovietice, dar, pentru ca armistițiul cu sovieticii nu era semnat, rușii au continuat să captureze militarii români. Așa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceștia au fost internați în lagarul de la Bălți din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executați de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numarându-se și maiorul Alexandru Bârladeanu.

Armistițiul se semnează abia pe 12 septembrie

Criticii actului de la 23 august 1944 (și nu sunt puțini) îl consideră unii ca „act de înaltă trădare”, iar alții ca „gravă eroare politică”. Și unii și alții au dreptate, el este atât act de înaltă trădare, cât și o gravă eroare politică cu multiple implicații și consecințe nefaste pentru România. Aceștia susțin, și le dăm dreptate, că Mareșalul Antonescu trebuia lăsat să încheie și să semneze armistițiul, deoarece el îl negociase și putea să impună rușilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acțiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu și capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistițiului cu rușii, România a pierdut baza juridică și morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură.

Capitularea necondiționată a însemnat un dezastru național, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri dupa 23 august 1944, au mai fost deportați în URSS peste 20.000 de alți români și 72.000 de români de etnie germană. Prin nesemnarea armistițiului și capitularea necondiționată, România și-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de țară cobeligerantă, deși a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei fasciste.

În decurs de un deceniu si jumătate, după 23 august 1944, România a fost furată de către rusi de cel puțin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistițiu” dictat de Moscova.
Semnarea armistițiului cu URSS, care continea destule conditii împovărătoare pentru România, față de armistițiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata româna și Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a facut ca Armata română sa se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reușind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

„Antonescu reprezenta România, voi – pe nimeni”

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareșalul Antonescu este și răspunsul dat de Molotov lui Lucrețiu Pătrășcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegația română pentru semnarea armistițiului. Când Pătrășcanu a întrebat de ce condițiile de armistițiu impuse de către URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a raspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentați pe nimeni”.

Dar orice trădare se plătește scump, iar prețul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simțit au fost generalii M. Racoviță și Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de război, iar al doilea – șef al Marelui Stat Major și ambii făcusera parte din comitetul militar care răspundea de implementarea deschiderii „Porții Iașilor”.

Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata româna a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împarțită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie și înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuțiile celor doi militari au fost serios știrbite. Răsplata trădării continuă. După război, atât generalul Racoviță, cât și generalul Aldea, sunt întemnițați, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde moare în 1949.

regele

20 august 1944

2. Gheorghe Gheorghiu-Dej, ajutat de același Bodnăraș, evadează de la Tîrgu-Jiu

                                                                                                                      Sorin Oane

Între 1-19 august 1944, Ion Antonescu s-a odihnit la Olănești-Vâlcea. Șederea aceasta îndelungată a fost interpretată de oamenii politici ai vremii ca un fel de… abdicare, căci, în timp ce evenimente foarte importante se petreceau pe front, Antonescu își permitea să fie departe de acestea și de problemele acestuia. Șederea aceasta, de aproape trei săptămâni, a fost întreruptă doar pentru două zile, căci, la 5 august 1944, mareșalul s-a întâlnit pentru ultima oara cu Hitler, la Rastenburg. Dar, în timp ce Ion Antonescu se odihnea în stațiunea vâlceană, din lagărul de la Târgu Jiu evadau Gheorghe Gheorghiu-Dej, împreună cu Ion Vidrașcu, iar din lagărul de la Târgu Cărbunești evadau alte 15 persoane, printre care Gheorghe Apostol și Alexandru Drăghici.

Bodnăraș netezește terenul, eliminându-l pe Foris

Dej fusese condamnat la 15 ani de închisoare pentru participarea sa la acțiunile de la Grivita din 1933; deși slab pregătit în teoria stalinist-comunistă, era un bun organizator și se bucura de mare autoritate și influență printre comuniștii români. El era, practic, șeful comunistilor români în 1944. Tocmai scăpase de grija anihilării secretarului P.C.R. în functie, Stefan Foris. Acest lucru fusese realizat de Emil Bodnăraș la 4 aprilie 1944, de unul singur, Foris, ca și ajutoarele lui imediate acceptând, ca hipnotizați, mazilirea.

A fost apoi „autonumită” o conducere provizorie, formată din Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț și Constantin Pîrvulescu, ultimul fiind formal și secretar general. Evadarea lui Dej, departe de a fi o piesă din angrenajul loviturii de stat la care participau și comuniștii, era mai curând punctul final al luptei dintre „gruparea din închisori” și „gruparea internă, dar rămasă în libertate”, din cadrul Partidului Comunist. Comuniștii din lagărul de la Tîrgu Jiu erau la curent cu evenimentele politice și militare care se petreceau atunci, datorită unui sistem de corespondență cifrată și întâlniri secrete. Sub dușumeaua uneia din camerele lagărului, era ținut un aparat de radio, ale carui piese fusesera introduse în lagar ascunse în bucăți de săpun.

Două persoane au jucat un rol esențial în această acțiune: Mihail Roșianu și Ion Gheorghe Maurer. Mihail Roșianu era secretarul Comitetului regional P.C.R. Oltenia. El a fost și cel care a lansat versiunea oficială a întâmplării, într-un articol din „Scînteia”, în august 1964, la aniversarea a 20 de ani de la eveniment. El susținea că evadarea activului de partid aflat în lagărul de la Tîrgu Jiu devenise o condiție esențiala a desăvârșirii acțiunilor politice, în vederea declanșării loviturii de stat de la 23 august 1944.

O dată ieșiți din lagăre, ei urmau să preia conducerea organizațiilor de partid din principalele centre ale țării și să organizeze grupe de partizani și formațiuni patriotice de luptă. Evident că articolul lui Roșianu avea scop propagandistic, el încercând să întărească astfel opinia după care comuniștii au fost realizatorii actului de la 23 august 1944. Și asta cu atât mai mult cu cât ne aflam în climatul de după „Declarația din aprilie 1964” și eliberarea deținuților politici, dintre care unii cunoscuseră îndeaproape „contribuția” comuniștilor la realizarea loviturii de stat din 23 august 1944.

Maurer – însărcinat să conducă operațiunea evadării

În articol, Rosianu mai sustinea si ideea ca lui i-au încredintat Bodnaras, Ranghet si Pîrvulescu misiunea organizarii evadarii lui Gheorghiu-Dej din lagarul de la Tîrgu Jiu si apoi, pe grupe, a altor tovarasi. De fapt, Rosianu spune un neadevar. Nu el a fost „vioara întîi” în acest plan, ci Ion Gheorghe Maurer.

Avocat al cauzei comuniste în cîteva procese interbelice (inclusiv al Anei Pauker din 1936), Maurer aderase la comunism din motive intelectuale, se pare, înca din 1936. Maurer a lasat si el un referat despre eveniment, nedatat însa, în care povesteste versiunea lui despre evadarea lui Dej. El se întîlnise cu acesta în 1942, în lagarul de la Tîrgu Jiu. Dar în 1943, Maurer este eliberat si, mobilizat în armata, pleaca pe front în Crimeea. S-a întors în luna mai 1944. Primeste doua luni de concediu. Acum practic se ia hotarîrea evadarii lui Dej. Lui Maurer, partidul i-a pus la dispozitie o masina Packard, o casa la Craiova (la Manole Bodnaras), de unde trebuia sa conduca operatiunea, si o suma de bani. A primit si un ajutor, anume pe vîlceanul Mihail Rosianu care cunostea foarte bine zona.

De fapt au fost alcatuite mai multe planuri de evadare. Bodnaras ar fi încercat chiar eliberarea lui Dej pe cale legala, dar nu s-a putut. Initial s-a planuit evadarea lui Dej de la manastirea Tismana, unde Dej trebuia sa fie trimis la lucru, împreuna cu alti detinuti politici. Dar Tismana era întesata de politisti si jandarmi, caci manastirea servea drept adapost tezaurului Bancii Nationale. În final, Dej nu a mai fost inclus în lotul trimis la Tismana. S-a încercat si varianta evadarii de la Tîrgu Carbunesti. Dar acolo a fost trimisa o grupa de 15 oameni, în frunte cu Gheorghe Apostol. A fost luata apoi decizia organizarii evadarii lui Gheorghiu-Dej, chiar din lagarul de la Tîrgu Jiu. Dej a fost înstiintat de plan prin „tovarasul Krug”, care lucra la atelierul de tîmplarie al lagarului si care avea posibilitatea de a iesi în oras. Ultimele detalii le afla pe 31 iulie 1944, la Tîrgu Jiu, chiar de la Rosianu, cu care s-a întîlnit pe un santier de constructii, unde Dej, adus sub paza, era pus sa faca o instalatie electrica.

Maurer și Roșianu – în uniforme militare, spre Tîrgu Jiu

Rosianu stabileste mai întîi o serie de case conspirative, în locuri cît mai retrase, departe de soselele principale. Asemenea adaposturi au fost gasite în unele sate din nordul judetelor Gorj si Vîlcea. Vor fi folosite, ulterior, doar casele conspirative din Vîlcea. Au fost instruite calauze, astfel ca sa cunoasca amanuntit drumul de la Tîrgu Jiu pîna la fiecare dintre case, mergînd cît mai ferit, numai pe drumuri marginase si poteci de padure. În lagarul de la Tîrgu Jiu, Gheorghiu-Dej a pregatit un grup de 38 de detinuti pentru evadare, împartit în sapte loturi. Sarcina de a-i conduce pe tovarasi de la iesirea din lagar pîna la locul unde urma sa-i astepte masina care trebuia sa-i duca la prima casa conspirativa a fost încredintata lui Ion Pripasu. Acesta era gardian public si pazea un depozit militar aflat în dispersare la Tîrgu Jiu. Putea deci trece, fara a trezi banuieli, pe lînga obiectivele pazite de militari în jurul lagarului. Pripasu si Rosianu au ales cel mai bun loc pentru realizarea planului de evadare: acesta era în dreptul cimitirului care era despartit de gardul de sîrma ghimpata al lagarului printr-un teren semanat cu porumb. Locul de întîlnire dintre evadati si Pripasu trebuia sa fie mormîntul lui Grigore Iunian.

Dar partidul nu a mai putut sa-i dea lui Maurer masina promisa. De la Craiova, acesta nu putea nici închiria si nici cumpara una, pentru a nu atrage atentia autoritatilor. Solutia a fost cea a „reconstituirii” unei masini, din Citroenul vechi, dat la reforma, care avea însa multe piese lipsa, a unui comunist craiovean, Mihai Dugaesescu.

12 august – evadarea

Evadarea a fost fixata pentru data de 12 august, între orele 21-23. În dupa-amiaza acelei zile, Maurer si Rosianu, în uniforme militare, au pornit din Craiova spre Tîrgu Jiu, în Citroenul vechi al lui Dugaesescu, dar care fusese reparat pe ascuns de cîtiva mecanici de la Flotila 3 de aviatie Craiova (Victor Tudosiu, Mihai Muscalu), sub supravegherea lui Manole Bodnaras, concentrat aici ca subofiter, dar care raspundea de adunarea armamentului necesar formatiunilor patriotice din oras. Pe drum, masina a avut cinci pene de cauciuc! Soferul masinii, chiar proprietarul ei, Mihai Dugaesescu, a schimbat cauciucurile, dar cei trei au ajuns la locul de întîlnire de la Tîrgu Jiu abia la ora 1,30 (noaptea), unde n-au mai gasit pe nimeni.

Între timp, evadarea avusese loc, conform planului stabilit. Înainte de despartire, Gheorghiu-Dej a dat îndrumari lui Chivu Stoica, ramas în fruntea organizatiei de partid din lagar. La ora fixata, 21,00, cînd stiau ca se schimba santinelele, pe sub gardul de sîrma s-au strecurat doi oameni. Primul a iesit Ion Vidrascu, caruia organizatia de partid din lagar îi încredintase misiunea de a veghea asupra vietii lui Gheorghiu-Dej. Apoi a iesit Gheorghiu-Dej. Pripasu îi astepta. Dupa schimbul de parole, au iesit prin poarta de fier din fundul cimitirului si au trecut si de santinelele din fata cimitirului si a manutantei. Traversînd drumul, au ajuns în parc, lînga „Coloana fara sfîrsit” a lui Brîncusi, unde trebuia sa vina masina. Dupa circa doua ore de asteptare, au mers la depozitul lui Pripasu, unde, în jurul orei 2 noaptea, s-au întîlnit cu Rosianu, Maurer si Dugaesescu. Dej si Vidrascu au primit haine militare si acte de identitate fabricate de partid.

Un membru PNȚ îl găzduiește pe Dej

Prima casa conspirativa folosita de fugari a fost la Milostea, comuna Slatioara (Vîlcea), la Constantin Tundrea (membru P.N.T.), aflata într-un zavoi pe malul rîului Tarîia. Fugarii au ajuns aici în jurul orei 9,30. De aici, pe la ora 21,30, cu ajutorul învatatorului Ionita Barbulescu, evadatii au ajuns noaptea, pe poteci nu prea umblate, în comuna Vaideeni.

20 de ani mai tîrziu, Barbulescu a evocat acest moment: „L-am întîmpinat în comuna Milostea. Trupul sau era istovit de anii petrecuti în temnita crîncena. Din prima clipa însa, am simtit, ceea ce m-a impresionat puternic, taria neobisnuita a acestui om, curajul si hotarîrea sa. Chipul palid era dominat de ochii negri, atît de expresivi care îsi dezvaluiau clarviziunea si optimismul conducatorului. Din Milostea am plecat în miez de noapte.Un drum anevoios peste vai si dealuri. Plouase toata ziua. Pamîntul era clisos, îndaratnic. Am strabatut, nu fara peripetii, paduri de stejari si mestecanisuri, traversînd cu greu Cerna, Recea si Luncavatul, ape revarsate peste albia lor. Ne strecuram în tacere, încordati, adapostiti de întuneric. Astazi ma gîndesc ca era un drum simbolic, prin hatisuri, de la întuneric la lumina. Doar cîteva ceasuri am fost alaturi de tovarasul Gheorghiu-Dej. Destul însa pentru a fi simtit din plin, într-un episod hotarîtor ca acesta, neînfricarea si dîrzenia în atingerea tintei propuse, acea atentie si dragoste fata de tovarasi, care au facut din el conducatorul cel mai iubit al clasei muncitoare”. Este clar ca ne aflam, mai curînd decît în fata unei rememorari, în cea a unei evocari „mitologice” în care persoana lui Dej apare ca exemplu moral de lupta si de viata pentru noile generatii. Este simpatic modul în care Barbulescu a „intuit” imediat pe noul conducator al tarii. Evocarea lui Barbulescu era mai curînd o formula de „eroizare” si de „nemurire” a conducatorului decît o aducere aminte.

În cimitirul comunei Vaideeni, îi astepta o alta calauza, Ion Simionescu, cu care fugarii au mers tot pe un drum ferit, în comuna Rîmesti. Aici, cu spatele spre padurea Magurilor, într-o livada, era casa învatatoarei Maria Ionescu. Aceasta femeie i-a gazduit pe evadati 10 zile. Sotul învatatoarei, Dumitru Ionescu, la rîndul lui tot învatator, lipsea, fiind concentrat în armata. Între timp, a fost organizata evadarea de la Tîrgu Carbunesti a 15 internati politici, în frunte cu Gheorghe Apostol si Alexandru Draghici – trei grupe de cîte 5, dinainte organizate. Rosianu îmbatase santinela si cei 15 au reusit sa fuga, continuînd apoi drumul spre libertate pe cont propriu.

Abia la 17 august, deci dupa patru zile, comandantul lagarului Tîrgu Jiu, Siguranta, si Jandarmeria, si-au dat seama de evadarea lui Gheorghiu-Dej. S-a dat alarma, dar era prea tîrziu. Pe 17 august, la Rîmesti, a sosit si Rosianu, iar pe 22 august s-a pornit apoi spre Bucuresti. S-au mai facut însa cîteva popasuri: mai întîi la Barbatesti, la locuinta avocatului Petrisor Iliescu (care le-a pus la dispozitie si masina lui personala), si apoi la casa parohiala din Rîmnicu Vîlcea, strada Emil Avramescu nr. 1, a preotului Ion Marina. Ziua de 23 august l-a gasit pe Dej în casa parohiala a acestuia din Rîmnicu Vîlcea. Apoi, pe 24 august 1944, tovarasii au pornit spre Bucuresti. Erau în pregatire evenimentele care urmau sa schimbe destinele tarii. Drumul pîna la Bucuresti a fost facut cu masina lui Petrisor Iliescu. Acesta i-a dus pe Dej, Rosianu si Maurer pîna la locuinta lui Bodnaras, din cartierul Vatra Luminoasa.

Am prezentat mai sus versiunea evadarii lui Dej scrisa de persoane din anturajul lui Dej, respectiv Maurer si Rosianu, autorii si executantii planului. Mai multa lumina în privinta evadarii lui Dej a adus Eduard Mezincescu, vechi comunist si fost functionar superior în Ministerul român de Externe în 1948, care a marturisit ulterior faptul ca, desi Bodnaras, Pîrvulescu si Ranghet erau toti în favoarea evadarii lui Dej din lagar, Dej însusi sovaia, deoarece se simtea mai în siguranta înauntru decît afara. A acceptat sa fie eliberat doar cu conditia ca Maurer sa faca aranjamentele necesare, ca sa nu fie ranit în timpul evadarii.

In consecinta, Maurer l-a contactat pe avocatul Grigore Geamanu, varul unui oficial superior din Inspectoratul pentru jandarmi din Bucuresti, care a platit o anumita suma respectivului oficial, pentru ca acesta sa-l convinga pe colonelul Serban Lioveanu, directorul lagarului din Tîrgu Jiu, sa slabeasca, în ziua planificata pentru evadare, masurile de securitate în zona gardului.

Antonescu – la originea evadării?

Marturia aceasta este, într-un fel, întarita de Gheorghe Magherescu, aghiotant al maresalului în 1944, potrivit caruia, chiar Antonescu este la originea evadarii lui Dej, acesta dorind sa creeze astfel un „climat de întelegere cu Uniunea Sovietica”. Versiunea aceasta stirbea însa aura „eroica” a evadarii, transformînd-o într-un aranjament facut chiar sub obladuirea diriguitorilor, în speranta, nemarturisita de acestia, gasirii unui partener „ideologic” de discutie, în cazul – foarte posibil în acel moment – al ocuparii tarii de catre Armata Rosie. Probabil, gîndeau unii conducatori ai serviciilor secrete din tara, era preferabila „gruparea interna” unei „grupari moscovite” impusa de ocupant la conducerea statului.

Cum și-a recompensat Dej oamenii de bază

Din ceea ce cunoastem în momentul de fata, „recompensele” lui Dej pentru ajutorul dat în problema evadarii lui din lagarul de la Tîrgu Jiu au fost:

– Ion Gheorghe Maurer a fost principalul beneficiar al evenimentului, însa ceva mai tîrziu, de prin 1957-1958, cînd „steaua” lui începe sa urce vertiginos. I s-a reprosat mult timp ca ar fi plecat voluntar în razboiul antisovietic.Va deveni ministru al afacerilor externe (1957-1958), apoi presedintele Prezidiului Marii Adunarii Nationale (1958-1961) si presedinte al Consiliului de Ministri (1961-1974).

– Mihail Rosianu devine din simplu învatator, profesor universitar, membru al C.C. al P.C.R. (1945-1948 si 1960-1973), adjunct al ministrului învatamîntului (1948-1949), presedinte al Comitetului Radio (1952-1953), ambasador în Bulgaria (1956-1961) si Ungaria (1961-1966), de mai multe ori deputat în perioada 1946-1973.

– Ion Vidrascu va fi recompensat prin functiile de presedinte al Comitetului de control al statului (1950-1951), adjunct al ministrului agriculturii (1951) si ministru al gospodariilor agricole ale statului (1952-1953). A fost si deputat de Suceava din 1952.

– Ion Marina va deveni, la recomandarea lui Dej, primul patriarh comunist al României (1948-1977). Ascensiunea lui rapida în ierarhia bisericeasca s-a datorat, în mod evident, simpatiei pe care i-o purta Dej, dupa gazduirea acestuia la 23 august 1944, în casa sa de la Rîmnicu Vîlcea.

– Constantin Tundrea va fi timp de 14 ani presedintele Comitetului Executiv al Sfatului Raional Horezu (1950-1964). A fost cel mai cunoscut si mai influent comunist din zona Horezu în tot timpul regimului Dej.
– Ionita Barbulescu – calauza lui Dej de la Milostea la Vaideeni, devine deputat de Vîlcea în 1946 si, în ciuda colectivizarii, si-a pastrat mult timp averea de circa 18 ha de pamînt la Racovita.

– Maria Ionescu va deveni, în 1952, dupa mutarea ei la Craiova, deputat al acestei regiuni si chiar membru al Prezidiului M.A.N. (1953-1957). În 1957 devine directoare la Scoala Medie din Caracal.
– Grigore Geamanu – avocat din Gorj – a fost „plantat”, în 1945, de comunisti, în Biroul Politic al Comitetului Executiv al Frontului Plugarilor cu functia de casier. A fost ales deputat în 1946 si tot acum secretar general la Ministerul de Interne. Reales deputat în 1952 si 1961. Secretar al Consiliului de Stat între 1961-1965.

– Petrisor Iliescu a fost singurul care nu a fost rasplatit în nici un fel. El era însa seful organizatiei maniste din Barbatesti si era mosier, avînd peste 100 ha de pamînt în satul mai înainte pomenit. În 1946, a candidat pentru parlament pe listele P.N.T – Maniu. Cel putin, el nu a fost persecutat de comunisti. A fost nevoit sa se mute, pentru a fi rupt de vechile lui legaturi politice, din Rîmnic tocmai la Corabia, casa lui de acolo fiind amplasata chiar lînga sediul Partidului Comunist din localitate.

3. Lucrețiu Pătrășcanu – negociatorul de elită din Partidul Comunist

                                                                                                                  Oana Ilie

Nascut la 4 noiembrie 1900 în Bacau, fiul lui D.D. Patrascanu, profesor, prozator, autor de manuale de istorie în perioada interbelica si promotor al revistei „Viata româneasca” (alaturi de G. Ibraileanu si C. Stere). Mama, la rândul ei, provenea dintr-o veche familie boiereasca. Studii: Licentiat în drept, doctor în stiinte economice, statistica si filozofie în Germania. Starea civila: casatorit cu arhitecta Herta Schwamern (botezata ortodox de catre Gala Galaction, pentru ca în perioada în care s-au cunoscut erau interzise mariajele mixte, români-evrei).

Întâlnirea cu Lenin

În anul 1945, la mai putin de un an de la momentul 23 august 1944, apare un volum cu interviuri, realizate de Ion Biberi, cu personalitatile zilei, printre care îl regasim si pe Lucretiu Patrascanu. În cele 13 pagini, noul ministru al justitiei îsi povesteste viata, din care selectam o serie de informatii, interesante din perspectiva evolutiei sale ulterioare.
Copilaria, petrecuta în mare parte în zona Neamtului, i-a nascut simpatii istorice pentru Stefan cel Mare: „Hotarâsem chiar ca <atunci când voi fi mare> sa-mi schimb numele în Stefan”.

Adolescenta i-a fost marcata de scrierile lui Sadoveanu, Caragiale, Bratescu-Voinesti, de literatura semanatorista, dar mai ales de cea rusa, si în mod deosebit de Dostoievski si Turgheniev.
Revolutia din februarie l-a facut sa înteleaga (dupa cum marturiseste) ca o noua epoca începe în istorie, iar cea din octombrie l-a entuziasmat la maxim. Singurul regret al tânarului de 16 ani era ca nu avea vârsta pentru a fi partas activ la acea miscare. „Întorcându-ma, cu 27 ani în urma, am oarecare îngaduinta pentru aceste regrete si pot spune ca viata m-a tinut departe de o lupta apriga si desigur dramatica pentru idealurile primei mele tinereti. Toate aceste framântari si luari de pozitie erau atitudinea unui copil singuratec”.

Atractia exercitata de revolutii si fenomenul social a fost extrem de puternica asupra tânarului Patrascanu, chiar daca între timp tatal sau trecuse la liberali.

„Daca privesc înapoi sa-mi refac mintal viata, înteleg ca a trebuit sa devin luptator, si înca de timpuriu”. Episodul la care face aluzie Patrascanu se petrecuse la Bacau, la sfârsitul primului razboi mondial, când a asistat la manifestarile antisemite ale colegilor sai: „Am reactionat violent. Nu puteam accepta aceasta ticalosie care ne degrada pe toti”.

Încadrarea în miscarea muncitoreasca a avut loc în anul 1919 când se înscrie în P.S.D., aripa maximalista, si a fost grabita de evenimentele din 13 decembrie 1918 (manifestatia din Piata Palatului dispersata prin forta).

În 1921 devine colaborator al ziarului Tineretul socialist. „În jurul acestei gazete tineresti s-au grupat primele cadre comuniste si de fapt s-a format P.C. legal, câteva luni mai târziu”.

Un an mai târziu îl regasim ca redactor al ziarului Socialistul, organul de presa al P.C. Tot în aceasta perioada, constient de importanta pregatirii profesionale, opteaza pentru continuarea studiilor în Germania, unde va obtine doctoratul în economie politica, filozofie si statistica. Ulterior va motiva plecare în Germania prin sintagma „un bun marxist trebuie sa cunoasca bine limba germana”. Aici va intra în contact cu miscarea muncitoreasca, activând un an în P.M. German, adâncindu-si doctrina.Un alt moment rememorat cu placere este întâlnirea cu Lenin, în 1922, la prima sa calatorie în U.R.S.S., cu prilejul celui de-al IV-lea Congres al Cominternului.

„Închisorile mele”

Sub sintagma „închisorile mele”, Patrascanu aduce în atentia interlocutorului, si implicit a viitorilor cititori ai lucrarii lui Biberi, câteva amanunte despre detentia sa, mentionând în treacat închisorile prin care a trecut, fara a da amanunte despre motivul arestarii si durata detentiei.

Pentru elucidarea acestor aspecte, am apelat la lucrarea Laviniei Betea, Moartea unui lider comunist.
În 1924, o data cu intrarea în vigoare a „legii Mârzescu”, prin care P.C.dR. este scos în afara legii, Lucretiu Patrascanu este arestat prima oara. Cea de-a doua arestare a avut loc în 1928, pentru o „jumatate de ora”, pentru ca, profitând de neatentia celor de la Siguranta, fuge si face publica urmarirea lui.
Din acest moment, steaua lui este într-o permanenta urcare în cadrul ierarhiei P.C.R. (1928 – participa la Congresul de la Harkov, 1930 si 1931 merge la Moscova pentru a prezenta Cominternului raportul asupra României, 1931 – membru în C.C. al P.C.dR.). Evenimentul cel mai însemnat din aceasta perioada a fost însa succesul din alegerile din 1931, când Lucretiu Patrascanu a fost ales primul deputat comunist din Parlamentul României, prin participarea la alegeri pe listele Blocului Muncitoresc Taranesc.
În 1932, în timpul campaniei electorale, survine cea de-a treia arestare, de aceasta data fiind încarcerat la Vacaresti. În 1933, se judeca procesul, iar Lucretiu Patrascanu alaturi de alte 13 persoane este eliberat. La putin timp, pe fondul miscarilor greviste ale ceferistilor, Patrascanu este rearestat (pentru ca a instigat la greva), trimis la Jilava si dupa 2 luni pus în libertate. Petre Pandrea, cumnatul lui Patrascanu, punea eliberarea acestuia pe relatiile de familie. Aceasta ipoteza, a relatiilor, o vom regasi si la momentul tratativelor cu Regele pentru iesirea din razboi.

O noua arestare survine în 1940, fiind internat în lagarul de la Miercurea Ciuc. În urma unei crize de ficat este mutat la Bucuresti si ulterior eliberat. Libertatea dureaza putin, pentru ca în februarie este din nou încarcerat si, la interventiile mamei sale, la noul director al Sigurantei, gen. Emanoil Leoveanu, i se fixeaza domiciliul obligatoriu la Poiana Tapului. La 2 ianuarie 1943, este internat în lagarul de la Târgu Jiu, de unde va fi readus la Poiana Tapului, unde îl regasim în perioada premergatoare lui 23 august 1944.

Desemnat pentru negocierile de la Palat

Esecul evident al Germaniei în campania din Est a determinat fortele politice din România sa încerce iesirea din razboi. Discutiile au fost purtate atât de reprezentantii guvernului Antonescu, cât si de persoane mandatate de opozitie.

Prin intermediul lui Barbu Stirbey, aflat la Cairo pentru tratarea armistitiului, Aliatii sugereaza atragerea comunistilor la tratative, chiar daca este un partid aflat în ilegalitate si are o slaba reprezentare la nivelul populatiei.

Întrebarea fireasca, ce apare în acest moment, este de ce a fost preferat Lucretiu Patrascanu, când el cazuse oarecum în dizgratia partidului din care facea parte (prin eliminarea din Comitetul Central) si nici nu îndeplinise vreodata functii de conducere în ierarhia partidului?

Cornelui Coposu declara, dupa 1990, ca Lucretiu Patrascanu a fost desemnat de Novikov (ambasadorul U.R.S.S. la Cairo). Dintre comunistii care au activat în ilegalitate: Foris, Constantinescu-Iasi, Petre Iosif, C. Agiu, Patrascanu, sovieticii l-au preferat pe cel din urma (varianta Coposu).

O alta ipoteza este cea conform careia, rudenia cu Octav Ulea (maestrul de ceremonii al palatului) si legaturile interpersonale l-ar fi propulsat la tratativele cu Maniu si Bratianu si i-ar fi deschis larg usile Palatului. De altfel este un lucru cunoscut, ca, în întreaga perioada interbelica, în posturile înalte s-au aflat cunoscuti de-ai familiei Patrascanu.

Cea de-a treia ipoteza îl consemneaza pe Lucretiu Patrascanu ca ales al fortelor democratice, datorita calitatilor intelectuale si umane.

O data cu sfârsitul anului 1943 încep întrevederile cu Maniu. Mijlocite de secretara sa, întâlnirile s-au petrecut, în marea lor majoritate, în locuinta din Dr. Marcovici nr. 9, la etajul al saselea, unde se afla apartamentul lui Corneliu Coposu, sau în strada Ion Ghica nr. 4, la etajul cinci, unde locuia Emil Ghilezan. Prima dintre ele s-a desfasurat la 28 noiembrie 1943, pâna la sfârsitul anului mai având loc înca doua, iar la începutul anului 1944 tot doua. Discutiile erau axate pe rasturnarea regimului Antonescu si reinstaurarea institutiilor democratice din România.

La prima dintre ele, „Dl. Maniu a voit sa stie – declara Nicolae Penescu, în 1953 (în timpul anchetarii lui Lucretiu Patrascanu) de ce forte dispune P.C.R., în special în capitala, la care dl. Patrascanu a raspuns vag, evitând precizatiuni. Maniu a pus ca conditiune a colaborarii cu P.C.R. o declaratie în favoarea Basarabiei. Dl. Patrascanu nu a acceptat aceasta conditiune. Atunci dl. Maniu a cerut ca cel putin P.C.R. sa intervina pe lânga P.C. al U.R.S.S. în favoarea Basarabiei (…) De aceea conversatiunea nu a avut rezultat”.

Urmatoarele întruniri au intrat pe un fagas normal, Partidul Comunist clarificându-si pozitia fata de monarhie si institutiile democratice ale României. „Dl. Patrascanu a asigurat ca, desi principial, P.C. pastreaza o atitudine republicana socoteste problema monarhie sau republica, o chestiune neactuala, iar în cazul în care regele va actiona pentru scoaterea României din razboiul lui Hitler, P.C., prin C.C., întelege sa-l sprijine cu toata vigoarea”.

Propus să conducă noul guvern democratic, Maniu refuză

În ceea ce priveste legatura cu Palatul, Ioan Mocsony-Styrcea, maresal al Palatului, povesteste ca prima întâlnire a lui Lucretiu Patrascanu cu Regele a avut loc în aprilie 1944, la ferma din Pantelimon a colonelului Ulea, iar discutiile s-au axat în jurul constituirii F.N.D. În toata aceasta perioada, omul de legatura între Lucretiu Patrascanu si Palat a fost Mocsony-Stârcea.

Legaturile cu P.S.D., cel de-al patrulea membru al B.N.D., au fost ca si inexistente pâna în 1943, însa, dupa semnarea conventiei B.N.D., Lucretiu Patrascanu i-a cerut lui Constantin Titel Petrescu o întrevedere în doi (prin intermediul lui B. Zilber) pentru a discuta atitudinea pe care trebuie s-o adopte fata de Maniu pentru a grabi deznodamântul.

Ultima discutie dintre cei doi are loc în dupa-amiaza zilei de 23 august, acasa la Sabin Manuila, unde vor primi si vestea arestarii maresalului, în timp ce ultima întrevedere cu Maniu avusese loc cu putine zile înainte de 23 august, în scopul de a-l convinge pe acesta din urma sa accepte prezidarea unui guvern democratic, dupa înlaturarea lui Antonescu.

La presiunile lui Lucretiu Patrascanu, Maniu avea sa remarce: „Draguta, eu nu sunt obisnuit sa lucreze cu revolverul la tâmpla”. Patrascanu însa i-a raspuns: „Este revolverul constiintei si al datoriei, domnule Maniu”. Efectul discutiei n-a fost cel scontat, Maniu legându-si raspunsul de consultarile cu Bratianu.
Despre 23 august si pregatirea iesirii României din razboi s-au scris mii de pagini. Nu mai putin de 30 de persoane au fost angrenate direct în desfasurarea evenimentelor si majoritatea si-au consemnat memoriile si amintirile referitoare la acea zi.

Este si cazul lui Lucretiu Patrascanu, care publica, la 23 august 1945, în România Libera, un articol despre rolul lui în actul de la 23 august.

„A existat o pregatire, si înca foarte intensa, cu o mobilizare de oameni si de forte, legata de mari primejdii (…) Pregatirile loviturii de la 23 august erau terminate înca de la sfârsitul lunii iunie. Se mai discuta formula politica si în gasirea ei întâmpinam rezistente (…) S-a luat hotarârea de a pregati proclamatia guvernului si toate documentele menite sa apara din primul moment. Am pasit imediat la redactarea proclamatiei (…) Textul pe care-l pregatisem a fost acceptat în întregime, dupa o oarecare discutie”.

Trei întîlniri la Palat

În pregatirea lui 23 august s-au tinut trei sedinte la Palat, sub presedintia Regelui. Problema spinoasa era cum sa intru la Palat, sustragându-ma nu numai pazei exterioare, ci si eventualilor spioni, recrutati de Ghestapo si de Siguranta, în chiar interiorul palatului”.

Este lesne de observat aparitia tendintei Partidului Comunist de a acapara actul de la 23 august si de a o transforma într-un bun propriu. Conform acestui articol, P.C. a fost principalul artizan al momentului 23 august, în timp ce Regele si celelalte forte democratice implicate au avut rol decorativ.

Ar fi împotriva firii sa negam rolul lui Patrascanu în actul de la 23 august, dar de aici si pâna la a i se conferi rolul principal, si prin extensie Partidului Comunist, este o cale foarte lunga.
Activitatea lui Patrascanu în tratativele pregatitoare lui 23 august s-a concretizat în redactarea manifestului F.U.M. (aprilie 1944), a „Proclamatiei pentru Tara” si a altor documente cu caracter programatic care au stat la baza negocierilor cu P.N.T. si P.N.L.

Ca un ultim aspect, dar în nici un caz ca un element subsidiar, trebuie luata în calcul personalitatea lui Lucretiu Patrascanu. Intelectual fin, încrezator în dogmele marxiste, se impune în memoria generatiilor care i-au succedat ca o pata de culoare în cadrul Partidului Comunist.

Sacrificarea lui de catre Dej, în 1954, când atât Stalin, cât si Beria, nu mai reprezentau nimic pentru Kremlin, ramâne un mare semn de întrebare. Toti cei care au trait momentul sau l-au studiat îndeaproape, considera asasinarea lui Patrascanu ca un act gratuit de care Dej se face (în principal) vinovat. Chiar si prietenii si sustinatorii lui Dej (cazul lui Maurer) considera asasinatul ca marea greseala politica a lui Dej.

Cu toate acestea nu trebuie uitat faptul ca, pâna la arestare, Lucretiu Patrascanu s-a aflat în fruntea Ministerului de Justitie, de unde „a patronat” activitatea Tribunalului Poporului si a gestionat aplicarea legii criminalilor de razboi.

Ba chiar mai mult de atât, cumnatul sau, avocatul Petre Pandrea, în lucrarea autobiografica Memoriile mandarinului valah, ni-l prezinta pe Lucretiu Patrascanu ca pe o persoana lipsita de vointa, condus în toate actiunile sale de Herta si Belu Zilber.

Si peste toate aceste frânturi de amintire vine imaginea pe care Patrascanu a avut-o în ochii lui Corneliu Coposu: „Am fost prieteni” (Corneliu Coposu a fost anchetat si aruncat pentru 17 ani în temnitele comuniste, chiar în timpul în care Lucretiu Patrascanu era ministru la Justitie).

Sursă: Historia

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *